Când apare o înregistrare care conţine sex oral, hop, sar şi comentatorii cu gura, dacă putem spune aşa. Lumea face sex de când lumea! So what?

“VEDETE” FĂRĂ VOIE
Deci, un nebun a aruncat o piatră în apă (în cazul de faţă a înregistrat un filmuleţ XXX), iar realizatorii tv s-au întrecut în a despica firul în patru. De la “Poveştiri adevărate” de la Acasă TV la “Acces Direct”, via “Un show păcătos”, difuzate la Antena 1, gazdele au sărit pe Roxana Ghionea s-o descoasă în legătură cu subiectul fierbinte. Ce-ar fi putut spune “pârâta”?

Ceea ce a şi spus de fapt. Un fost iubit a vrut să se răzbune pe ea şi a făcut-o, difuzând imagini nu tocmai ortodoxe, care oricum, spune ea, sunt trucate. Se mai întâmplă să stai, nu şapte ani, ci o viaţă întreagă lângă cineva şi să nu ştii ce-i poate pielea. Sau mai degrabă cât de gros are şoriciul. Ne referim aici la cel care a postat aşa ceva. Nu poţi să intri în viaţa privată a unui om astfel. La noi însă, iată că se practică.

Ce vor, totuşi, să afle ţaţele televiziunilor? Cine era ăla? Ce i-a făcut? De ce i-a făcut? Şi ea ce-a zis? Bărbat’su a aflat? El ce zice? Oare o lasă? Exact ca babele la poartă sau mai nou la biserică, fiindcă acolo se bârfeşte cel mai tare. E sport naţional, nu alta! Cu ce drept difuzează televi­ziunile acest filmuleţ? Este viaţa ei, este intimitatea ei, este problema Roxanei cu cine şi cum s-a iubit şi-n ce fel.

Cum îşi permit Mădălin Ionescu sau Dan Capatos să intre în dormitorul acestor oameni? Şi cum se poate difuza un film cu imagini porno la tv, chiar dacă sunt blurate? Până unde se va ajunge? Iar CNA-ul ce are de spus? Şi apropo. De ce apare această “ştire” pe canalele de sport? E cumva sexul un sport? Poate bârfa şi şuşotitul despre alţii, da, au devenit un sport naţional, practicat de cei care sar cu prăjina peste bunul-simţ şi execută alergarea după subiecte uşoare.

Continuare in articolul urmator, pentru ca am fost criticat ca scriu articole prea lungi.

Ziarul perfect?

Cu cît creşte consumul de informaţie pe Internet, cu atît recursul la ziarul tipărit e mai la îndemînă, mai dorit. Totul e ca, atunci cînd hotărăşte să-şi cumpere un ziar, cititorul să nu nimerească peste un articol pe care tocmai l-a citit pe Internet. Căci asta l-ar face să ajungă la concluzia că a primit, pe bani, ceea ce oricum a luat gratis din altă parte. Dacă, în schimb, i se oferă o informaţie sau măcar o abordare diferită, atunci preţul plătit pe ziar nu îi va mai părea inutil. În aşa-zisul război dintre informaţia tipărită şi informaţia afişată pe ecran, ziarele nu vor putea cîştiga decît dacă oferă calitate şi plus-valoare. Aici e vorba despre cultura calităţii vs cultura gratuităţii. Nici un sondaj, nici o cercetare, oricît de exhaustivă, nu ii poate învăţa să faca ziarul perfect. Însă confruntarea cu „ce vrea publicul“ poate spune, zi de zi, că standardele de calitate, profesionalismul şi stilul scriiturii fac, pînă la urmă, diferenţa. Şi diferenţa se poate constata, pe termen lung, şi în cifrele de difuzare. Nu, cuvîntul tipărit nu e pe moarte, nici cititorii de ziare nu sînt pe cale de dispariţie; doar că s-a mers prea departe cu „maşinile de ştiri“ şi „marketingul agresiv“. Cînd planifici actualitatea pe criterii economice şi dozezi metafore în funcţie de popularitate, pierzi din vedere exact ceea ce constituie esenţa muncii de jurnalist. Problema e că managerii de presă gîndesc în continuare numai în funcţie de cota de piaţă. Ce-ar fi dacă s-ar găsi în sfîrşit unul mai isteţ care să-şi gîndească strategia în funcţie de cota de lectură?

P.S. Se pare că trucul lui Imboden chiar funcţionează: titlurile cu „agaţament“ îndeamnă la lectură. Tot el spune că funcţionează doar dacă şi textul e pertinent. Dacă aţi ajuns pînă aici înseamnă că a fost.

E de porc
Prin emisiunea “Serviţi, vă rog” s-a fâţâit o ilustră necunoscută, una dintre non-valorile de succes, pe numele său Roxana Ilie, manechin(uit) de 19 ani. Acest “model” pe care vă sfătuim să nu-l urmaţi, nu ştia să facă deosebirea între un miel, un porc şi un viţel. Mai întâi a încercat să dea laptele din biberon la miel, apoi la porc şi-abia din a treia încercare a nimerit viţelul! În sfârşit, după ce i-a dat nea Marin indicaţii a înţeles şi ea care e animalul care trebuie hrănit.

Apoi, săraca vacă! Ce traumatizată o fi ieşit din această emisiune! Vă daţi seama ce chin, să-i invadeze teritoriul o “divă” care n-are minte nici cât un copil de grădiniţă. Despre un copil de clasa a cincea nici nu se pune problema. Ar părea doctor docent pe lângă ea! Nici o gulie nu ştia cum arată, iar ciorba numai ea ştie cum a făcut-o. Sperăm că invitaţii pe care i-a servit n-au avut nevoie de spitalizare.

În schimb, s-a descurcat de minune la aruncarea în fân executată de colegul de echipă manelist, care a profitat de ocazie şi s-a trântit peste ea. Prin ce s-a mai “remarcat” duduia la filmări? Şi-a desfăcut picioarele, în timp ce Vijelie o plimba cu roaba, secvenţă difuzată de zeci de ori la promo, în toată “splendoarea” sa. Alte “realizări”: şi-a băgat coada de mătură între picioare, şi pe cea de la lopată, probabil i s-a părut mai groasă cea din urmă, şi i-a spus gazdei: “mă mănâncă rău”. Trageţi (scuzaţi expresia) dumneavoastră concluzia. Dar să fie lungă, să-i ajungă.

n) Aceeaşi Roxana Ilie a apărut prin tabloide după ce “i-a propus o partidă de sex” unei oarecare Bianca. “E atât de bună încât i-aş pune-o şi eu!”, a spus Ilie. Partea masculină din Roxana, adică. Evident, imediat s-au găsit nişte paparazzi care le-au “surprins” pe cele două “la ceas de seară, la o cafenea din Dorobanţi”. De ce ar bea cineva cafea la ceas de seară? Numai dacă nu cumva caută cu lumânarea publicitate ieftină, fiindcă altfel nu e în stare să se facă remarcat. Talentul nu se măsoară în cozi de mătură ţinute între picioare şi nici în declaraţii umflate despre sex. Cât timp se “promovează” astfel, îngroaşă rândurile personulităţilor din show-bâz.

Porno = Prezenţa detaliilor obscene în anumite lucrări literare sau artistice; publicaţii, spectacole, fotografii, etc, obscenităţi. (conform DEX).
Pentru o definiţie mai simplă încercaţi asta. Porno sunt întâmplările şi personajele toxice de zi cu zi care încearcă, vrei nu vrei, să se strecoare în timpul şi viaţa ta. Fără chiloţi pe ele şi fără decenţă.

SEXY-GENERATIA SALVEAZĂ ROMÂNIA
Ce poate face statul cu bătrânii care îi stau pe cap şi încasează pe de-a “moca” banii de pensie care ar putea merge mai bine spre autostrăzile alea neterminate sau spre micii electorali ? Până acu’ ceva timp ne-am scărpinat toţi în cap a neştiinţă. Camelia Petrovici, pentru prieteni baba porno, ne-a arătat însă soluţia. Fiindcă statul i-a lăsat pe pensionari în fundu’ gol tot el, statul, cu minime investiţii în ceva ruj, chiloţi tanga şi ciorapi plasă, i-ar putea transforma, cât ai zice pfiu drace, pe aceşti bieţi nenorociţi în artişti onorabili ai poporului. Ar învigora industria filmelor pentru adulţi. Şi ar scoate şi un profit frumuşel din asta, că tot vorbea domnu’ Băsescu de legalizarea moravurilor “grele”.

E drept că producţiile “artistice” de acest gen nu ar putea fi urmărite de toată lumea. Îţi trebuiesc optşpe’ ani la buletin, sânge rece şi un stomac sănătos. Că să nu te apuce apele reci sau să leşini de groază când vezi filmul sau pe protagonişti. Şi asta fiindcă după 50 de ani nu mai creşti în înălţime ci “te duci” pe laterale, părul “pleacă” din părţile esenţiale ale corpului iar afurisita aia de proteză dentară nu rămâne deloc la locul ei, adică în gură.

Martori la acest spectacol grotesc oferit cu nesimtire de “tânăra debutantă” în artele de după miezul nopţii au fost cititorii şi spectatorii tv neavizaţi de ceea ce vor vedea şi prinşi cu garda jos. Aceştia au putut dezluşi, fără să-şi dorească neaparat acest lucru, toate secretele feminine. Ale unei pensionare de 64 de ani, care în mod normal trebuia să-şi aştepte pensia şi să-şi plimbe căţelul în jurul blocului. Nu să pozeze în fundul gol.

Aflată la vârsta când artrita îţi face cu ochiul încă de la primele ore ale dimineţii, această Mata Hari a demonstrat ce poate face cu un şpagat bine orientat şi a demonstrat că este pregătită să “înfrunte”, în faţa aparatului de filmat, toţi posesorii de “vesticule” cu 30-40 de ani mai tineri decât ea. Cu condiţia ca aceştia să apară în faţa ei pe rând şi nu ca taxele, toate odată.

Distinsa noastră pensionară Petrovici nu s-a împiedicat de fel de aceste mici neajunsuri. A trecut peste ele pentru a-şi vedea realizat visul de o viaţă. Adică artistă cunoscută şi paraşută pe ecran, pardon actriţă în filmele pentru adulţi. Măcar acum, dacă pe vremea lu’ nea Ceaşcă te luau dracu’ şi băieţii cu ochi albaştri dacă încercai o figură din asta crăcănată.

După sloganul “Dacă vrei cu adevărat, poţi!”, fosta suplinitoare de română, convertită panaramă de centură, vrea. Şi poate!, după cum titrează anumite ziare, care în lipsă de alte prostii au dedicat coloane întregi debutului cinematografic. Nu de alta, dar banii sunt puţini, iar foamea este mare. Dacă până acum câţiva ani, profesa de la catedră folosindu-se de gură, acum la bătrâneţe utilizează şi celelalte “intrări”, care, în mod normal, nu sunt pomenite sau arătate în public. Însă ca şi statul, care cere impozite de unde nici nu te gândeşti, sexagenara veselă nu are dileme din astea morale în cap. Mai mult ca să arate ce poate, a pozat mai crăcănată decât picioarele turnului Eiffel. Inutil de spus, ca şi în cazul celebrului obiectiv turistic francez, fotografii au “prins-o” din toate poziţiile.

Cum talentul şi nebunia nu au vârstă, iar băbuţa se simţea chinuită de aceste lucruri, a procedat precum politicienii, la turul studiorilor tv, cu chiloţii pe ea sau nu. Să arate lumii că, dacă are valoare, nu are complexe. Şi că îşi doreşte să strângă bani spre a pleca spre o lume mai liberă. Nu vă gândiţi la lumea de apoi, distinsa sexagenară vorbea doar de Canada. Acolo, cică, pensiile sunt mai mari şi poţi să fâlfăi din fund cât vrei. Deh, prin părţile astea lumea se aşteaptă să fii binecrescut şi să îţi ţii hainele pe tine dacă tot ai fost muritor de foame… pardon profesor şi ai predat copiilor.

În concluzie, nu aşteptăm cu toţii decât un mic semn din partea statului pentru a privatiza pensionarii. La câteva zile distanţă după apariţia la televizor a acestei pensionare deochiate, o altă babă porno îşi anunţa intenţia de a deveni “artistă”. Doritori şi doritoare există deci. Cine nu are bătrâni să-i cumpere… sau măcar să-i închirieze câteva ore pentru un show erotic.

FANTEZII EROTICE ÎN FRANCEZĂ
De ce ai nevoie ca să strici o liniştită carieră de profesor ce are în particular fetişuri de porno star? De un adolescent cu prea mulţi hormoni, care umblă aiurea pe cele trei cărări nebătute ale netului. Asta a aflat-o pe pielea ei nympho_florina sau Ana Daciana, profesoara porno din Zalău.

Aceasta presta împreună cu jumătatea ei, direct din dormitorul conjugal pe net, pentru amatorii de aşa ceva: aventurile caprei cu doi “iezi”, unde se înfige mai exact morcovul, scufiţa albastră şi lupul parolist. Asta până când elevii cărora le preda franceza la liceu s-au prins ce face profa lor preferată şi au vrut să vadă ce iese dacă o pârăsc. Şi au pârât-o. Fanteziile ei erotice destinate în pricipiu, dacă se poate vorbi de principii aici, siturilor pentru adulţi au ajuns la mâna adolescenţilor.

Şi aici intervine controversa: a fost porno sau nu? Dacă unii susţin că porno-paraşuta trebuia scoasă din învăţământ definitiv şi trimisă la culcare pe motiv de incompatibilitate cu statutul de cadru didactic (pe principiul îţi scoţi chiloţii în faţa clasei, dar ştii că te reconverteşti profesional) alţii, vajnici câini de pază ai libertăţii şi drepturilor cetăţeneşti, îi iau apărarea. Uitând că plapuma democraţiei nu acoperă chiar orice măgărie şi nu se poate întinde până la a-i leza pe ceilalţi.

Ca persoană publică cu importante responsabilităţi morale faţă de cei pentru care eşti plătită să-i educi. Împrejurare în care piticii de pe creier şi fanteziile deochiate se cuvin păstrate pentru intimitatea casei. Exact ce nu a făcut porno profesoara care şi-a filmat fanteziile erotice şi le-a împrăştiat de-a lungul sau de-a latul internetului pentru a împărtăşi şi cu alţii experienţele din dormitor. Lucru pe care cadrul didactic l-a negat cu îndârjire, uitând probabil că avea conturi de utilizator deschise pe mai mult de zece situri pentru adulţi pe care le “împrospăta” des cu noutăţi.

Aceiaşi apărători democraţi au iniţiat în favoarea ei chiar şi o petiţie online pentru a se apăra de atacurile informatice care presupun că i-ar fi “furat” imaginile deochiate de pe calculator şi i-ar fi “distrus” astfel viaţa. Ignorându-se, cu bună ştiinţă, faptul că imaginile şi filmuleţele circulau liber la data scandalului de doi ani deja şi erau puse la liber. Adică oricine avea acces la vizionare, de la adulţi cu personalitate voyeuristic-deviantă precum cea a profesoarei la adolescenţii de liceu (cei care au şi pârât-o de fapt) şi până la copii de vârstă preşcolară.

Profesoara de franceză care dădea după ore şi meditaţii la sex pe internet împreună cu bărbat-su, a dispărut după scandal din oraş, gândindu-se probabil că “ochii care nu se văd se uită”, nu înainte de a ameninţa mass-media cu procese monstruoase. Intentate, pe culmea tupeului şi a stupizeniei, pe dreptul la intimitate călcat pe vârfuri de presă care s-ar fi băgat acolo unde nu-i fierbe oala.

Dacă într-o ţară mai vestică decât România cariera unui profesor s-ar fi dus pe apa toaletei odată cu credibilitatea şi moralitatea lui în faţa elevilor şi a publicului, la noi este posibil să te destrăbălezi, să filmezi cu lux de amănunte şi, după ce povestea a “răsuflat”, să scapi totuşi basma curată din toată această afacere. Porno profesoara nu s-a reconvertit spre o carieră în domeniu, deşi dovedea reale talente în direcţia aceea, şi după o absenţă de un an s-a întors în faţa copiilor să le predea.

Chiar la liceul unde preda şi înainte. De acum înainte liceenii care vor avea ore de franceză probabil că nu se vor concentra atât la ceea ce se scrie pe tablă ci chiar la fusta celei care scrie acolo. Şi din ei poate iese şi un elev, doi porno. Dacă profesorul poate, atunci de ce nu şi învăţăcelul? Cine mai poate ţine balanţa decenţei, a unui credit moral? Cine mai poate garanta pentru normalitatea necesară la clasă când profesorul este compromis şi nu mai are nici un fel de autoritate? Graţie inerţiei sistemului şi a celor care răspund de situaţia învăţământului şcolar din România, răspunsul este NIMENI. Cei care îi sunt elevi acuma vor putea să sară peste cal oricând, modelul este la doi paşi de ei. Numele de Corina Vasile mai spune ceva, cuiva azi? Părinţii lor deja ştiu, dar nu le pasă sau nu pot face nimic. În România se poate şi este mai mult decât posibil. Şi asta în timp ce, recent, în SUA autorităţile federale s-au autosesizat în cazul unei mame care supraveghea, fără licenţă, copiii vecinilor care plecau pentru câteva ore de acasă. Cică îi punea în pericol.

PORNOSTAR DE OLIMPIADĂ
Criticii literari moderni nu pot preciza cu siguranţă dacă Ion Creangă se gândea la eleva porno când a scris “Povestea p*lei”. Probabil că nu. Dar cu siguranţă nici eleva porno, alias Alexandra Adam, nu s-a gândit prea mult la Ion Creangă când s-a decis să-i dea acestuia papucii şi să devină “pupăza din tei”. În cazul elevei vorbim bineînţeles de liceul “Ion Creangă” şi nu de autor. Scriitorul e mort, dar pupăza e bine-mersi şi prestează “live” pentru doritori.

Doar 300 de lei ca să o “sondaţi” în public cu un băţ de plastic prin locuri pe care nici mă-sa nu le-a văzut. Ieftin ca braga, nu-i aşa? În general prostituţia este ieftină şi tot ca o regulă generală este capătul unui drum înfundat. De aici nu mai ai cum să treci pe strada următoare. Rămâi blocat pe viaţă în aceste noroaie. Din nefericire, pentru fetele ca Alexandra, noroaiele astea strălucesc suficient de tare cât să aducă cu aurul.

Acum câţiva ani se difuza peste tot o melodie a grupului André “Liberă la mare”. Versurile, destul de controversate la vremea respectivă, puneau accent pe non-conformismul adolescentin şi pe libertatea de a face alegeri în viaţă, odată ce ai devenit mândru posesor de coşuri pe faţă. Păţania elevei porno, care s-a tăvălit pe gratis, la cererea impresarului ei, cu toată lumea pentru a deveni curvă profesionistă în filmele pentru adulţi, dovedeşte însă că neuronii adolescenţilor nu funcţionează întotdeauna corect.

Iar atunci când nu există suficientă autoritate sau dorinţă de a corecta lucrurile, din partea adulţilor care se află prin apropiere, scurt-circuitele mentale din capetele tinere se transformă în pene de curent. Lucru adevărat în cazul elevei porno care a decis tam-nisam să îşi serbeze majoratul printr-o criză de personalitate pe care de obicei o au cei trecuţi de 40 de ani. Liceana olimpică a aruncat la gunoi tot ce făcuse până atunci şi a declarat că îşi va afirma independenţa vizavi de babaci, devenind o profesionistă a filmelor deochiate.

Zis şi făcut, a pozat fără timiditate în fundul gol pentru o publicaţie de profil, a început să presteze “artistic” la diverse ocazii dubioase tot în costumul Evei, folosindu-şi absolut toate părţile corpului, mai puţin mintea, şi a jucat într-un film porno. Pe care mai apoi, spun gurile rele din presă, l-a făcut cadou părinţilor. Ca să aibă ce vedea şi dumnealor şi să fie tare mândri de fata lor. Asta în loc de bacalaureat, probabil. Susţinut cu mari dificultăţi la o altă şcoală decât cea la care învăţase până atunci. Unei directoare de liceu i s-a făcut milă de această biată nenorocită şi nu s-a îndurat să o lase de izbelişte, după ce olimpica porno îşi dăduse cu mânuţele ei foc bagajelor.

Ajutată mai mult sau mai puţin de impresarul ei, Daniel “Sharky” Dumitru, un şmecheraş de provincie care s-a gândit că meseria e brăţară de aur (cât timp prestează alţii pentru el) şi că din moment ce balta are peşte, el poate fi rechinul. Între un joc actoricesc de doi lei şi o apariţie în fundul gol prin cluburile de noapte, unde trebuia să se lase pipăită (contra cost, bineţeles) de spectatori, majoritatea colegi de şcoală cu impricinata, aceasta a reuşit “performanţa” de a-şi pune în cap nu numai conducerea şcolii care o dăduse afară din liceu, dar şi familia ce o susţinuse până atunci.

După ce a plecat de acasă şi s-a afirmat ca un mic adult, s-a ţigănit cu tăticul, mămica şi bunica în direct la televiziune. Acolo unde venea să dea interviuri ca o adevărată “vedetă” şi să declare că nu-i aşa de “porno” situaţia. Tot răul spre bine şi orice publicitate e binevenită, păreau să spună la un moment dat Sharky şi tânăra lui protejată. Iar moda elevelor porno de liceu care aleg să-şi pună fustele în cap fie în văzul public, fie filmate în intimitate şi “distribuite” apoi gratis pe Youtube, a prins. Atât de tare încât Sharky&comp. au început să împartă prin şcoli anunţuri de angajare pentru liceenele amatoare de tăvăleală prin filme. O ofertă tentantă pentru tinerii de azi, care au nevoie de ochelari de cal pentru a vedea distanţa dintre “moral” şi “imoral”. Distanţă şi mai uşor de ignorat dacă dintr-un astfel de bussines te poţi alege şi cu celebritate (fie ea şi nefastă), şi cu ceva bani “produşi” fără trudă.

Realitate pe deplin ilustrată de o petiţie online, pentru strângerea de semnături în favoarea acestei eleve şi pentru libertatea de a fi elev de liceu şi actor de filme porno în acelaşi timp, iniţiativa probabilă a unui adolescent cu aceiaşi gărgăuni şi aceleaşi preocupări păguboase în cap ca şi eleva XXX. La care se adaugă exemplul unei alte triste figuri a filmelor de “capă şi spadă”, Dudu Steel sau pe numele lui de botez Mihai Ciobanu. Spre deosebire de amica sa, care a reuşit cumva să termine liceul, domnu’ Dudu este un “porno-star” cu unşpe clase. Iar din moment ce nici un director de liceu nu-l mai acceptă prin preajma şcolii, nu există prea mari şanse de a o termina şi pe a douăsprezecea. Dar pentru el şi pentru alţi doritori şi doritoare de puţină faimă XXX, există şi o veste bună: nu ai nevoie de minte şi nici de educaţie ca să dai cu jula prin filme. Pardon monşer.

CE PITICU’ MEU AI BĂ?
În România nici pitici porno ca lumea nu avem. Exceptându-l poate pe ăla mic de la guvern care apare tot timpu’ să dea ştiri meschine despre ţară. Cum îi zice bre pe nume? Poartă ochelari de cal, e speriat ca naiba de el însuşi şi e un pic bâlbâit, hai că nu îmi aduc aminte numele lui, dar adevărul este că nu avem pitici porno ca lumea. Ceea ce e urât, extrem de urât. Păi chiar aşa? Şi cu PIB-ul de dimensiuni microscopice, şi fără pitici? Nasol, bre, nasol, în altă ţară era mai bine.

Nu-l putem pune la socoteala noastră nici măcar pe Iulian Barbu zis şi piticu deochiat. Ăla este un fals pitic porno. În fapt este doar gestionar. Şi pe deasupra, scund de înălţime. Nu mult, dar suficient cât să fie făcut pitic de răutăcioşi. Dar porno cu siguranţă nu este. Nici nu are cum. Nu a apucat să joace în niciuna din producţiile “celebrului” Sharky. Alea care se turnau dimineaţa la 10 şi după amiaza aveau premiera mondială prin SMS. S-a dat el pe lângă fete, s-a învârtit, s-a sucit, chiar s-a frecat ca pisica de calorifer de eleva porno, dar nu i-a reuşit aproape nimic. Afară de câteva poze mai “piei drace”, dar nici măcar alea nu sunt porno, ci comice.

Adevărul ăsta este: piticul porno nu a apucat să mai “înţepe” pe nimeni în industria XXX (sau dacă s-a întâmplat, s-a petrecut în privat şi atunci nu ne mai interesează subiectul). Trist că un asemenea potenţial “talent” este ignorat, mai ales că “tiristele”, care l-au ţinut în braţe pe acest Mini-Me autohton, îl porecliseră “Goliat”. Cică fiindcă avea “trei picioare”, nu ştim, nu confirmăm, nu am văzut cu ochii noştri. Cert este că între timp gestionarul nostru a constatat lipsuri grave în gestiunea proprie. La capitolul demnitate personală şi simţ al ridicolului. Să fii pitic nu este o ruşine. Este în schimb o ruşine să încerci să scoţi bani din condiţia ta fizică, să te prostituezi moral, să îndoi spatele şi capul şi să accepţi toate şuturile trase în dos de şmecheri, iar asta doar fiindcă natura ţi-a dat cu 20 de cm în minus.

Echivalentul a ceea ce a făcut porno piticul poate fi întâlnit la colţul străzii, unde pot fi găsite ori prostituate, ori cerşetori. Alegeţi singuri termenul de comparaţie. Pentru puţină simpatie a celor din jur, Iulian Barbu a jucat pe cartea măscăriciului de la curtea regelui. Numai că el a fost măscăriciul unor paraşute şi al unui porno ţepar. A mizat de asemenea pe factorul virilitate. Chiar dacă este pitic, e mai bine, mult mai bine dotat ca unul normal. Cu un asemenea argument trântit pe masă eşti bărbatul-bărbaţilor, cel puţin la români. Orice diferenţă de cm şi absolut toate complexele de inferioritate dispar.

Apar alte tâmpenii în schimb. Ca de exemplu faptul că trebuie să le explici familiei, cunoscuţilor şi prietenilor de ce te dezbraci în public şi faci un spectacol ieftin din faptul că eşti un pitic în fundu’ gol. A ajuns cumva circul în oraş? Dacă da, puteţi să mă luaţi şi pe mine? Nu este absolut nimic special la mine, nu ştiu să fac nimic deosebit, sunt doar un pitic normal, dar dacă mă dezbrac lumea se va uita cu siguranţă la mine. Ce naiba, nimeni nu a mai văzut un pitic gol până acuma, eu vreau să fiu primul.

Şi într-adevăr, piticul porno a fost primul. Alături de personaje la fel de stimabile: Magda Ciumac, Nikita, Tolea şi alţi de-alde ei. Preluat şi retransmis fără jenă apoi şi de către celelalte televiziuni, care au făcut rating pe jena şi penibilul situaţiei: piticul porno dansând lasciv, piticul porno călare pe spatele nu ştiu cărui invitat, piticul porno dându-şi cu părerea despre politică şi spunând bancuri… piticul porno la televiziunile porno.

Cei care trag de pe urma acestei situaţii sunt însă, ca întotdeauna, alţii. Toţi acei oameni cu care natura nu a fost prea generoasă când vine vorba de înălţime. Şi care au început să se trezească strigaţi pe stradă sau aiurea “piticul porno”, deşi nu au nimic în comun cu acest caracter urât de desene animate sau cu comportamentul lui debil. Iar asta pentru că răutatea unora, ca şi prostia altora nu pot fi oprite în viaţa reală ca la televizor. Cu un simplu click de telecomandă.

Articol venit in sprijinul Miscarii de rezistenta!!!

Pentru că extragerile loto au ajuns unica speranţă pentru tot mai mulţi români, am pornit

Pentru că doar micul şi berea cu iz electoral mai scot lumea în stradă, am pornit

Pentru că un puşcăriaş primeşte de la stat mai mulţi bani decât majoritatea pensionarilor, am pornit

Pentru că primim bani din fonduri europene, dar nu suntem în stare să-i cheltuim, am pornit

Pentru că se nasc tot mai multe vipuri de duzină, fără ecou şi profunzime, am pornit

Nu ajunge să ignorăm nesimţirea! Trebuie s-o amendăm! Am pornit

Pentru că de douăzeci de ani cântăm “Deşteaptă-te române” şi încă nu ne-am trezit, am pornit

Pentru că ne-am săturat de muzica la maximum despre “valoare şi duşmani” la fiecare colţ de stradă, am pornit

Pentru că showbiz-ul de la noi face concurenţă fetelor de pe centură, am pornit

Pentru că eleva porno este mai cunoscută decât elevii olimpici, am pornit

Pentru că România se manelizează pe zi ce trece, am pornit

Pentru că politicos a ajuns să fie sinonim cu fraier, am pornit

Pentru că există români care cred că Ion Luca Caragiale este doar un liceu, am pornit

Pentru că există români care cred că Mihai Eminescu este doar un bulevard, am pornit

Pentru că există români care cred că Ştefan cel Mare este doar o staţie de metrou, am pornit

Pentru că fata de la pagina 5 a devenit un model de succes, am pornit

NU URMĂRI ACEASTĂ EMISIUNE!
Într-o societate cum e cea în care trăim, nu este un lucru ieşit din comun ca ambii părinţi să fie plecaţi din casă pentru 10-12 ore. În acest caz, singura “bonă” pe care o are copilul prin preajmă o constituie televizorul şi/sau internetul. Chiar şi atunci când acestea sunt “codate” să nu recepţioneze decât desene animate sau alte programe de divertisment considerate “ca sigure”, pericolul există. Şi celelalte canale ce trec drept acceptabile, “cuminţi”, pot oferi doza zilnică de vulgaritate.

“Nu urmări acest program de televiziune! Îţi va lichefia creierul! Un criminal evadat se joacă cu transmisia acestei emisiuni. Şi este absolut necesar ca TU să închizi chiar în clipa asta televizorul” este replica unui personaj din “Tinerii titani (Teen Titans)”. Spectacolul orientat spre audienţa tânără, când eroii din acest serial nu socializează, se bat. La fiecare 5 minute, din motive de onoare, prietenie sau pentru a demonstra ceva. La fel de episodic, cineva din “gaşcă” este fie răpit, fie forţat să facă ceva împotriva voinţei sale, fie “doar” torturat de către “tipii ăia răi”.

Eroii moderni de desene animate nu mai sunt invincibili, experienţele traumatice se văd pe ecran şi se simt în casă: şchioapătă, sunt scalpaţi, au mâinile sau picioarele rupte. Dacă nu mor. După câteva ore în care copilul urmăreşte nesupravegheat astfel de desene animate, el poate deveni cândva pacientul medicului psihiatru.

PUŞCA ŞI TIGAIA
Puştii de azi au la dispoziţie spre vizionare seriale de desene animate cu scene şi dialoguri mult, mult mai controversate. Doar o mică listă, pentru o scurtă aducere-aminte: “Familia Simsons (The Simpson’s)”, “O familie dementă (Family Guy)”, “Tatăl american (American Dad)”, “Futurama”, “Regele dealului (King of the Hill)”, “Happy Tree Friends” etc.

Desene animate, dar nu pentru copii. De la violuri la crime, de la obscenităţi cu găleata pe ecranul televizorului la remarce rasiste sau xenofobe şi de la consumul de droguri la problema imigraţiei, absolut toate au fost abordate de scenariştii şi producătorii de televiziune. Eroii de desene pentru copii, difuzate la orele dimineţii, şi nu după miezul nopţii, sunt împuşcaţi, înjunghiaţi, călcaţi în picioare, tăiaţi în bucăţele sau arşi de vii. Pe vremuri, Tom şi Jerry primeau doar câte o tigaie în cap. Iar săracul Elmer Fudd, deşi îl urmărea episod de episod cu puşca pe Bugs Bunny, nu trăgea niciodată cu ea.

Cum ar trebui atunci să arate azi clasicele desene Looney Toones? Un grup de desenatori englezi au făcut nişte încercări în acest sens. Într-unul dintre episoade, Bugs Bunny zăcea mort într-o baltă de sânge, cu capul spulberat de puşca lui Elmer Fudd, motanul îl înghiţise pe simpaticul canar galben Tweety, iar singura urmă rămasă după struţul Road Runner, strivit de Wile E. Coyote sub lama unui excavator, era o baltă roşie şi pene împrăştiate peste tot.

AMICA PSIHOPATĂ MANDY
Argumentul celor care doresc să “apere” acest gen de televiziune, atât de prezent astăzi, este că violenţa, ca şi abordările neortodoxe au fost dintotdeauna apanajul animaţiei de televiziune. Parţial adevărat. Scene de agresiune în desene animate puteau fi văzute şi acum 20, 30, 40 de ani. Numai că violenţele erau atunci în număr redus şi mai ales aveau un sens şi o morală. Tom îl urmărea cu mătura prin casă pe obraznicul şoricel Jerry pentru a-l pedepsi pentru vreo boroboaţă făcută.

Superman se lupta pe pământ sau în cer cu răufăcătorii pentru a face justiţie. Fără sânge şi organe interne răspândite pe ecranul televizorului. Fred Flinstone avea câte un “accident” atunci când trişa în faţa prietenilor sau a familiei. Dreptatea şi binele înving. Azi, în desenele animate, aceste concepte sunt vagi, dacă nu inexistente, violenţa este extremă, sângele peste tot. Luaţi spre comparaţie “Negrele aventuri ale lui Billy şi Mandy (The grim adventures of Billy and Mandy)”.

Protagoniştii serialului sunt un băieţel retardat Bill, amica sa psihopată Mandy şi, nu în cele din urmă, Moartea, un personaj. Aventurile lor se apropie de cele mai multe ori de limita penibilului şi nu au vreun înţeles sau “happy-end”. Despre vreo morală care să poată fi trasă din păţaniile celor trei, nici nu poate fi vorba. Sau poate “Ben 10″, un serial creat de americani, care după nume ar putea duce cu gândul la vreo substanţă chimică periculoasă. Este vorba în fapt doar despre numele băiatului – Ben – care se poate transforma datorită unor dispozitive electronice în zece monştri diferiţi.

Animaţia “plămădită” după modelul de succes al altor câtorva programe precum “Pokemon”, “Digimon” sau “Dragon Ball Z”, desene animate care au şocat la vremea lor prin violenţă grea, nu duce lipsă de acţiune şi de cuvinte birjăreşti. Dr Animo, un cercetător nebun, care are puterea de a transforma fiinţele vii în creaturi mutant-groteşti, este abordat la un moment dat de un corespondent tv pe care îl loveşte cu putere între picioare. Bietul reporter zboară prin aer câţiva metri, oprindu-se de abia după ce se loveşte cu capul de asfaltul de pe stradă. Cuvântul “prost” este alternat cu “tăntălău” o dată la cinci minute de diverse personaje.

Violenţa vinde marfa

Cercetările psihologilor americani au stabilit că din momentul în care un copil începe şcoala primară până în clipa în care iese cu o diplomă de pe holurile facultăţii petrece la şcoală în medie 13.000 de ore. Mult, puţin? Răspunsul poate să varieze dacă se ţine cont de cele 18.000 de ore pe care copilul le petrece în faţa televizorului în acelaşi interval. Timp în care “educaţia” îi este dată de monştrii şi personajele groteşti de la tv care vorbesc “colorat” şi se comportă aiurea.

Care este atunci scuza celor implicaţi? Părinţii inconştienţi dau vina ori pe lipsa de timp pentru a supraveghea cum trebuie odrasla ori pe faptul că au crescut cu aceleaşi violenţe (Tom şi Jerry?) la televizor. Şi, vezi, Doamne, ce oameni responsabili au ajuns! Pe de altă parte, producătorii de televiziune şi directorii de programe arată, fără să se jeneze, cu degetul spre profit. Fiecare serial de animaţie, care a cunoscut cât de puţin succesul, a avut în spate doi-trei fabricanţi de jucării, care au produs pentru acesta păpuşi, figurine şi accesorii. Violenţa rentează şi vinde. Iar acum câţiva ani, într-o discuţie pe această temă, un vicepreşedinte executiv de la FOX (canal de televiziune pentru copii) declara foarte senin că nu are de ce să-şi facă probleme: “În ziua de azi, copiii care au crescut cu jocuri video nici măcar nu mai clipesc la scenele de violenţă de pe ecran”.

M-am chinuit sa scriu asta doar ca sa vedeti si voi cine va ajunge sa conduca lumea asta!Nu spun de Romania, pentru ca situatia asta se gaseste peste tot!!!

Articol care sprijina Miscarea de rezistenta!!!!!!

“Ştirile mondene” sunt, în majoritate, fie preluate de la alţii, fie potrivit “gurilor rele”. Ce transpiră de la unii şi de la alţii nu miroase a ştire, ci pur şi simplu miroase urât. “Apropiaţii” sau “nişte surse” nu pot produce o “ştire”, ci doar un zvon. Iar zvonul nu este un gen jurnalistic.

n) Bombele cu “aromă” de vidanjă sunt perfecte pentru Libertatea: “Am pătruns în bordelul lui DyAndy!”, anunţau triumfal reporterii de parcă ar fi cucerit o cetate. Ne-am fi mirat să intre într-o bibliotecă sau în vreun muzeu…

n) Chiar am fost şocaţi recent, când am văzut că Libertatea scrie despre Rammstein. Deci, la ziarul cu dezvăluiri de budoar, cineva a auzit de o trupă rock! Ne-am bucurat, însă degeaba. Sub titlul “Ce nebuni sunt ăştia de la Rammstein” au publicat poza în care rockerii apar “dezbrăcaţi”. Pe lângă faptul că este o fotografie trucată, în material e vorba despre videoclipul piesei “Pussy”, pe care trupa germană l-a lansat de curând, un clip interzis minorilor. Înseamnă că asta era explicaţia: articolul conţinea şi ceva porno. Cu alte cuvinte, la Libertatea unde “«Pussy» nu e, nimic nu e!”.

n) O rubrică aparte pare să fie “visul”. “Virginul visează la Sexy-Brăileanca”. “Sexy-Brăileanca visează să fie actriţă în Baywatch.” “Andreea Mitroi: «Visez să devin ca Sharon Stone».” “Cristina Popescu, de la Kanal D, visează la propria emisiune.” “Petronela Matei visează să devină model.” “De ziua ei, VJ Ela visează să înoate alături de delfini.” Vise plăcute, atunci! Dar care-i ştirea?

n) Fiindcă neştiri găseşti în toate paginile: “Bianca îşi spală sânii cu lapte”. Ooo, da, ce interesant! “Ce sexy e iubita lui Orlando Bloom!” Aşa, şi? “Îmi plac bărbaţii care sunt… bărbaţi din toate punctele de vedere.” Bine-atunci. Ne întrebăm cui i-ar plăcea bărbaţii doar dintr-un anumit punct de vedere. “Iubitul Simonei Sensual are o slăbiciune pentru animatoare.” Mda. Având în vedere celulita Simonei Sensual, trebuia să aibă şi omul o slăbiciune. “Şi ele se iau în piept cu Simona Sensual.” Păi da. Normal că se iau în piept. Că doar nu s-or întrece la ecuaţii diferenţiale cu “olimpica” Sensual, care nu ştie valoarea lui “pi”.

n) Spălarea rufelor murdare întrece orice limită: “Adrian Filote, şoferul Columbencei, neagă că ar fi făcut sex pe bani”. Era şi normal să nege. Că doar n-a băut apă după câine. Orice devianţă sexuală devine titlu: “Face sex cu un câine”. “Nu vrea să renunţe la amantul său, câinele.” “M-a dezvirginat cu degetul.” “Da, sunt prima târfă din ţară.” Porno piticul, eleva porno, divele porno, învăţătoarea porno, popa porno, cu toţii au fost găzduiţi în paginile tabloidului. Doar e libertate, nu? E democraţie! Sunt atât de multe “vedete” porno încât ar trebui să existe un departament: secţia “porno”!

n) Iată câteva mostre din galeria “ştirilor” de mare angajament: “WC aurit pentru funduleţul lui Moni!”. “Cine are cel mai sexy funduleţ?” “Ea are cel mai sexy funduleţ din România.” “Sutien pentru funduleţ.” Dom’le, ziarul ăsta are un fix cu funduleţul. La prima vedere e un ziar de funduleţe. Scris cu partea aceasta a corpului… de literă.

n) Atunci când n-are ştiri, Libertatea le inventează. Iată doar un exemplu: “Care dintre ele are sânii mai mari? Nicoleta sau Iuliana?”. “Reporterul” susţine că aceasta a fost întrebarea care a preocupat minţile multor bărbaţi prezenţi la un eveniment monden. Ei bine, nu. Întrebarea cu pricina a bântuit mintea celei care, negăsind un subiect, a “fabricat” pe loc unul. Şi s-a pus să umple spaţiul dintr-o pagină cu încă o fotografie la care să se uite cei care oricum nu citesc, ci cumpără ziarul numai pentru poze. Deci “sî ni” lămurim, cum ar spune moldovenii: sânii ca sânii, dar unde e informaţia? S-o fi pierdut prin adâncul decolteelor…

n) Şi mai are Libertatea mania titlurilor infantile: titlul-întrebare-puerilă: “Monica, nu ţi-a fost frică de seringă?”. “Fetelor, aţi trecut la fapte?” “Fetelor, vă este frig?” “Mihaela, ce faci de arăţi aşa bine?” “Nu-i păcat să n-o recunoşti?” “Ce-or crede vecinii?” “Corina, pe cine alegi?” “Atac la o starletă din Grecia?” “Gigi, de ce nu-l imiţi?” “Vă e frică de apă şi săpun?” Sau cele cu semnul exclamării: “Ce-aţi mai băut, fetelor!”. “Ce să-raci erau!” “Mutule, ce prieten ţi-ai tras!” “Doris, pe ele!” “Tolea, hai la Olimpiadă!” “Magda, o să înfunzi puşcăria!” “Ce viril e Yannick Noah!” “Consuelo, mai facem un copil!” “Uite ce ministru sexy are Italia! Vrem şi noi!” Cine noi?

n) Jurnalişti din alte ţări au fost condamnaţi din cauză că au publicat informaţii false. La Libertatea probabil ar fi fost promovaţi! Iată o mare dezinformare: “Omul-magnet: România, lovită de un cutremur pe 13 septembrie”. Hai, nu zău?! Uite c-a trecut şi 13 septembrie şi nu s-a întâmplat nimic. Ce-o să mai urmeze? Apocalipsa, nu-i aşa? Şi cine va mai fi intervievat? Cu omul-păianjen aţi încercat? (Omul-magnet fiind un domn de care se lipesc lingurile. Un fel de Hâncu, cel cu particulele din borcan.)

Pentru ca prostia să fie completă, “reporterul” mai adaugă: “Nu ar trebui să facem lucruri extreme de teama posibilului seism, însă, dacă se adeveresc informaţiile primite de Răileanu, ar fi bine ca dezastrul să nu ne prindă în zonele de risc”. Şi unde ar trebui să ne prindă cutremurul? Informaţiile primite de Răileanu de la cine? Ar fi bine ca pe reporter să nu-l mai prindă vremea prin presă, nu de alta, dar poate îl va zgâlţâi cineva care se prinde că seamănă panică doar pentru a mai vinde câteva exemplare.

Dacă nu v-aţi cutremurat destul, iată un “subiect” care n-ar fi trebuit niciodată predicat. Una dintre cele mai mârşave “dezvăluiri” a fost terfelirea numelui Nadiei Comăneci. Dacă nici valorile nu ni le apărăm, atunci pe cine? De parcă n-ar fi atâtea nonvalori, fufe, tute, imbecile, proaste, care te trag de mânecă să le bagi şi pe ele în seamă, care se dezbracă pe gratis doar-doar le-o face şi pe ele cineva “dive”.

Tabloidul a găsit de cuviinţă să mânjească cel mai cunoscut nume românesc din toate timpurile! A crezut că a descoperit America după ce i-a lăsat să vorbească vrute şi nevrute pe un fost colaborator de-al gimnastei şi pe nevasta acestuia. Cine garantează că aceste personaje spun adevărul? Fiindcă răzbat frustrarea, răutatea şi răzbunarea din fiecare declaraţie a lor. Nu numai că Libertatea a intrat cu bocancii în viaţa Nadiei, ci şi cu cizmele de cauciuc! Aceşti vânzători ai prafului de pe tobă au lovit absolut degeaba într-un simbol, într-o legendă.

Emotionanta recitire, obositoare scriere:))!Sper sa va placa!

Campanie de promovare a miscarii de rezistena!

“Bine, măh, că te spargi tu în figuri! Şmenarule şi bulangiule care eşti tu… Te crezi bengos, ha? Ia dă, măh, şi tu o bericioaică sau un vinuleanu aci la băiatu’… Ce faci faţa asta de sticlar?”

Pauză. Hohote de râs. Ş-acu’ mai zi ceva dacă poţi, nah! Ce dacă n-ai chef să le auzi urletele, hohotele şi mahalagismele? Faci slalom printre ele. Ce dacă vrei să ai o oră de linişte? Ce dacă nu te interesează absolut deloc de existenţa lor meschină pe Terra? Ce dacă nu înţelegi o iotă din prostiile pe care le îndrugă? Să-i dai una peste ceafă? Păi, te uiţi la a lui şi ieşi în dezavantaj. Mai pierzi din teren după ce-i aproximezi înălţimea şi kilogramele. Ca să nu mai vorbim că ei sunt patru, iar tu unu’. Te ridici şi pleci. Mai ales că eşti singur, ba, mai mult, poţi să bagi mâna în foc că nu o să sară nimeni în ajutorul tău, iar chelnerul n-are absolut nici un chef să-i dea afară din local. Şi atunci ce-i de făcut? Te ridici şi pleci.

“DOWNLOADAREA” SUFLETULUI ŞI “ŞMANGLIREA INIMII”

Căutând ceva pe net la un moment dat, am dat peste următorul dialog între două fete: “Fată, fată, mi-am downloadat sufletu’”. “Hai, nu fii botanistă (n-are nici o legătură cu meseria – «botanist» – a pune botul!”) “Păi mi-a dat eject. Sau reject. Sau delete.” “Eşti varză!” (se poate plusa aici cu alte elemente din frigider broccoli sau conopidă). “Da’ ce buzescu eşti în pozele alea. Ai dat apă la şoareci? Resetează
şi tu. Gata.” “Păi mi-a şmanglit inima!” “Resetează. Gata.”

Dialogul continua în aceeaşi termeni. Am mai aflat astfel termeni precum “încocorstâcitor” şi “ciuciumelcar”. Şi am mai aflat cu ocazia asta că astfel limba română devine mult mai bogată.

Auzind diverse dialoguri de acest gen în jurul meu, deseori îmi vine în minte următorul banc: Băiatul ciobanului se hotărăşte să îi zică tatălui său că e gay. Într-o dimineaţă se ambiţionează şi zice: “Auzi, tată! Sunt gay”. Ciobanul stă, se gândeşte şi îl întreabă: “Băiete! Ai costum Armani?” “Nu.” “Foloseşti parfum Boss?” “Nu.” “Dar maşină Porsche ai?” “Ştii bine că nu am.” “Atunci, măi băiete! Tu nu eşti gay, eşti un poponar de rând.”

Campanie de promovare a Miscarii de rezistenta!!!

1. Care e genul de prostie care vă deranjează cel mai mult în societatea românească?

2. Vă amintiţi o prostie care să vă fi stupefiat?

Raspun I

1., 2. Ce mă agresează pe mine cel mai mult în România şi mă face să mă simt permanent inconfortabil este, redus la esenţă, lipsa celor 7 ani de acasă. Adică a bunului-simţ. Sigur, ideea bunului-simţ a fost acum folosită şi politic, iar situaţia asta e foarte nefericită. Însă, după mine, această lipsă e de fapt o formă fundamentală de prostie. Pentru că un om de bun-simţ îşi realizează limitele, şi atunci nu mai este un prost. Un om fără bun-simţ e unul care nu-şi realizează limitele şi poate fi de la simplu prost pînă la cretin, imbecil, saltimbanc sau mai ştiu eu ce. Cred că prostia e în primul rînd o chestiune de comportament, şi nu una de dotare cu materie cenuşie.

Raspuns II

1. Prostia proştilor nu mă deranjează prea mult. Proştii sînt păgubitori, neîndoielnic, dar dacă nu facem parte dintre ei, fie şi ocazional, le sîntem cumva datori. E un sentiment pe care nu îl pot explica. În plus, e aici ceva iremediabil care interzice discuţia. Mă supără, în schimb, tare mult prostia deştepţilor. În ultima vreme ea se manifestă. Proştii sînt la noi prin tradiţie, aşa cum se ştie, prosti, în timp ce deştepţii – prin aceeaşi tradiţie care vine de la mijlocul secolului al XIX-lea – sînt liberali şi modernişti reformatori. ( MA LASI?:)) ) am inceput sa ma critic singur!!!

2. Să rămîi stupefiat – adică încremenit de uimire – se apropie vertiginos pe linie etimologică de stupoare, stupiditate, adică de prostia însăşi (stupefiant, stupoare, din lat. stupeo, stupere). O prostie stupefiantă arată chiar esenţa ei destructurantă.(asa…sa va dau pe spate):))

Raspuns III

1. Pentru că, de fapt, nu mi-e prea clar ce e prostia, aş aproxima-o mai degrabă cu credulitatea tîmpă. Asta mă deranjează cel mai mult în societatea noastră. Adică: să primeşti de-a gata nişte informaţii sau chiar idei (din ziare, televiziuni, din vorbe aruncate-n vînt pe stradă sau pe te miri unde)(”sa faceti ce zice popa, nu ce face el”:D), să le înghiţi pe nemestecate, gogîlţ, gogîlţ, şi să crezi că tot adevărul lumii e acolo. Că nu poate fi altfel. Să n-ai nici o îndoială şi să le debitezi mai departe cu seninătate şi convingere.

2. Îmi amintesc de multe prostii (credulităţi tîmpe) care-mi aparţin în primul rînd mie. Dar n-am rămas stupefiat cînd le-am dat curs, fiindcă mi-am găsit repede scuza că am fost de bună credinţă. Asta ar fi, de fapt, o prostie la pătrat.

Raspuns IV

1. Zilele trecute am primit prin e-mail un mesaj care se numea „De ce-mi displace că sînt român“, în care erau o droaie de lucruri cu care eram de acord – cu micimea noastră, cu duplicitatea noastră, cu egoismul nostru şi orizontul nostru cam limitat. Unul dintre lucrurile imputate românilor se referea la prostie. Scria aşa: îmi displace că sînt român „pentru că sîntem săraci din cauza prostiei şi nu ne dăm seama. Nu am văzut în viaţa mea un om deştept şi muncitor care să fie sărac“. Reiese că nu ne duce capul, deci nu că sîntem neinformaţi, ignoranţi, ci că mintea nu lucrează cum trebuie. Şi m-am gîndit cît de greu este să te gîndeşti la prostia colectivă, pentru a găsi ceva. Nimeni nu se gîndeşte la asta.

2. Prostia este şi individuală, dar ţine de IQ sau de ignoranţă. Un ţăran mi-a spus aşa: „Femeile sînt culte, inculte şi proaste. Mama mea era incultă“. Este greu de făcut distincţia între cultură, informaţie şi inteligenţă. Ignoranţa este considerată adesea prostie.

Sa nu radeti de ce am scris si ganditi-va cat de greu este sa raspunzi de 4 ori la aceeasi intrebare.Poate raspundeti si voi.,..daca nu de 4 ori, macar o data!

TALENT ŞI POZE-N BAIE
Drumul de la simplă blondă la piţipoanca consacrată, cu emisiuni tv la activ, ajunsă la statutul rafinatelor Eva Kent, Sexy Brăileanca, Simona Sensual (dintre cele cu carieră de top) se obţine cu trudă, dăruire, multă dăruire, o garsonieră cu baie. În baie îţi instalezi bara de care îţi freci celulita, să aprecieze cocalarul-pereche că meriţi să bage sentimente în tine.

La început n-ai identitate. După primii ani de şcoală, prin reciclare pe traseul meteo – pagina 5 – asistentă tv, îţi zbârnâie viitorul. Un podium judeţean de prezentare a modei e un bun început. Dacă n-ai noroc de-un dizainăr de chiloţi, de un fotbalist sau de-un Virinel cu bani, o iei eroic spre centură. Numărul de paturi frământate la vârstă fragedă pune bazele unui pedigri cu viitor. Dar până atunci sunt necesari câţiva paşi ce ţin de abecedar.

LA ŞCOALĂ E CULĂ
Iată un blogăr care ştie ce zice: “La şcoală nu te duci să înveţi, ci să agăţi, să socializezi, să te bagi în seamă cu şmecherii de-a unşpea şi de-a douăşpea. La şcoală eşti culă, proful e un bou, te aşezi capră pe catedră, în pauză, să-ţi faci poze cu fundu’ gol, să moară alea mici de-a noua, fată…”.

STILUL PITZI
Strident, să zbiere, să crape cocalarii în jurul tău, să moară profele de invidie, sclipiciuri în delir, catarame maxi, hipergenţi, hipercurele, să fii sorcovă, să troznească oborul. Culori oja: electrice. Materiale: latex, elastan. Unghii: XXL, puse sau naturale. Ochelari de soare, în cadă. Mijloc gol între bluziţe mulate şi blugi talie joasă.

VISE-VISURI
O piţi în ascensiune visează adânc să ajungă: asistentă tv, corp balet, cântăreaţă de manele, cool, house. Nu doarme ca să ajungă la: fotbalişti, Virinei, dizainări de chiloţi, urâţi cu bani care s-o pună in valoare. În pregătirea carierei, mess-ul e de bază, 24 din 24, fum, ţigări Vogue, cola. Piţipoancele emo: doar apă plată.

PRACTICA FOTO
Fiindcă nu-i funcţionează creierul simultan, începe cu poze în pat, lângă pat, între pat şi biblioteca plină cu pahare. Elocvente pentru hi5 sunt pozele făcute în baie. Cu decolteu larg, fără, bust gol, în rochie de seară, în capot de ieşit la uşă când nu bate nimeni, crăpat de jos până sus. De bază sunt pozele făcute cu duşul în toate poziţiile, goală pe closet, goală în bucătărie, pe aragaz, în chiuvetă.

AROGANŢE
Flegmatică, unicată, stilată de la mă-sa. La şcoală, sigură pe ea, fiindcă are piloşi care-i motivează absenţele. Şmecheră, cu aroganţe. O doare în păsă de mă-sa, de ta-su, o doare doar de ea, ca să nu-şi strice tenul. O piţi autentică face poze în prostie, nu-şi încarcă vocabularul cu mai mult de 8 cuvinte: fato de opt ori. Doar dacă e tâmpită şi vrea să-şi rateze cariera pune mâna pe-o carte.

Ehh…..sper ca este bun:D

Primul meu calculator l-am avut in clasa aaaaaaaa 5-a parca…..

Tot ce faceam pe el se numea joc si paint xD  pentru ca aveam linux….mi se parea fascinant paintul:O si toate programele din el…

Cea mai mare TZEAPA mi-am luat-o cand am dus calculatorul la o persoana “profesinonista” sa imi puna xp-u care pe atunci era foarte CHIC si acesta mi-a rupt sigiliul:(….si m-a anuntat ca mi-a luat ramul meu (512mb) si l-a schimbat cu altul mult mai bun (256mb) iar eudiind in extaz…. mi-a spus ca mi-ar fi schimbat si procesorul dar nu a avut altul sa imi puna:))…

Astazi, cand am realizat cat de mult si-a batut joc de mine…nici nu il mai salut >……<

Astazi…am un pc foarte bun(ar putea si mai bun)…si nu il mai duc la nimeni sa imi instaleze sistemul pe el si sa imi faca favoruri schimband ramul cu unul pe jumatate mai slab si ulte altele….

In fond…..trebuie sa traiasca si ei din ceva….dar ma deranjeaza ca a mintit…trebuia sa spuna ca l-a furat si il lasam:))!!!

Daca va trece prin cap sa va faceti un computer nou si forte bun…recomand sa cititi aici! pentru ca veti afla lucruri foarte noi si folositoare!

Vaslind lent pe net in seara asta, m gasit un site care iti arata cat de repede scri…bine inteles….trebuie sa scri cateva cuvinte si el iti va spune! Rezultatul meu il vedeti in dreapta…eu pe al vostru il voi vedea la comentarii!

Multumesc;)

http://romanian-speedtest.10-fast-fingers.com/

Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranţilor irlandezi din Statele Unite ale Americii. Ea este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deşi în unele ţări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows’ Even, numele sărbătorii creştine a tuturor sfinţilor, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în ţările unde predomină creştinismul occidental — catolic şi protestant, deoarece în aceste culte creştine, ziua tuturor sfinţilor este sărbătorită pe 1 noiembrie. Specific pentru Halloween este dovleacul cioplit, care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje şi colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o ameninţare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte ţări Halloween este serbat prin parade şi carnavaluri.

“Fetelor fitzi atente si voi boys, acum în 2009 nu se mai cere prietenia.. daca te saruta baiatu’ inseamna k esty deja cu el, shi daca accepti sarutul e ca si qm ai accepta sa fi cu el… misto…. asa k baieti incerkati sa uitati vorbele “vrei sa fi cu mn ?”…. acum se saruta direct!!!!! da-o mai departe si u daca nu esti pe vremea bunici… daca nu tr mass-ul inseamna ca nu o sa fi cu nimeni… scz de mass”

Cam aşa arăta mass-ul pe care l-am primit acum câteva minute. M-a uimit prea tare şi nu m-am putut abţine să nu-l postez. Sunt sigur că aţi observat că l-am publicat în forma originală în limbajul messenger. Nu sunt greşeli gramaticale, aşa se vb pe mess. Nu mă pronunţ acum nici pro nici contra. Totuşi mă amuză unii care nu prea cunosc originile prescurtărilor şi mai scriu ceva de genul “brb imediat”.. hmmm, ar merita să scriu un articol şi despre asta, dar nu acum.

Să revenim la subiect. Cum vi se cere prietenia măi fetelor? Că tare m-a băgat în ceaţă mass-ul ăsta. Ok, să recapitulăm. Eu mă duc la ea.. pt că o plac. Ea mă place. Nu vorbim de cazul nefericit. Şi cum procedez: Încerc să o cuceresc prin toate căile posibile şi imposibile şi ea dă semne că mă place. Dar vreau să mă asigur că e a mea. Şi atunci ce fac? Să o întreb? Nuuu… că aş părea din vremea bunicii.. Atunci?

Dacă aş reuşi să o sărut… atunci aş avea în mână ceva sigur. Mi s-a întâmplat să aud chiar eu astfel de mentalităţi:

- Ai sărutat-o?

- Nu.

- Atunci nu aţi fost împreună, zicea cineva cu un aer de atotştiutor.

Bun, să zicem că ar fi aşa. Deci sărutul e ceea ce te asigură de faptul că ţi-a acordat prietenia. Şi dacă ea nu ştie că a făcut acest lucru? Şi tu eşti fericit că ai o iubită “fantomă”. Apoi dacă ai nevoie de un sărut ca să te asiguri de dragostea ei, înseamnă că încă nu o cunoşti prea bine.

Prima ipoteză nu prea stă în picioare pentru că nu toţi gândesc în felul acesta. Apoi e varianta băbească: “Îmi placi, vrei sa ne cunoaştem mai bine?” Dacă te place, va întâmpina cu bucurie această propunere. De ce ar fi comunicarea demodată? Cei care se tem să comunice direct ceea ce vor şi sentimentele lor se tem mult mai mult de un refuz decât cei care îşi încearcă forţele prin vânarea unui sărut.

Nu multi oameni se pot mndri cu succesul lor dotat facutului navetei zilnice, dar Howard Roughan spune ca pentru el a functionat.Dupa ce a trait 10 ani in New York,  s-a mutat impreuna cu sotia in Connectiut, pentru a-si face o familie.

“Adevarul este ca nu voiam sa avem un copil care sa fie mai destept decat parintii lui, de la varsta de cinci ani”, spune el, explicand mutarea. Parrtea proasta era ca trebuia zilnic sa faca naveta pentru a ajunge la serviciul lui de director de creatie la o firma de publicitate in Manhattan. Ca timpul sa treaca mai repede, a inceput sa-si faca insemnari pentru o poveste.

“Am descoperit ca eram destul de productiv. In tren este o liniste ciudata pe care nu poti obtine decat daca pui o multime de oameni care nu vorbesc intre ei. Nu stiu daca a fost lucrul acesta sau miscarea trenului,dar am inceput sa scriu”.

La un moment dat a trimis ceea ce scrisese unui agent literar, care a vandut cartea neterminata unui editor. Roughan si-a parasit sluja si a continuat sa scrie acasa – pana cand a avut o problema cu romanul pe care il scria. “Intr-un weekend m-0am gandit ca trebuia sa incerc sa termin un capitol, dar nu ajungeam nicaieri, asa ca m-am hotarat sa fac ceva. Mi-am luat portofelul si laptopul, am mers cu masina pana la gara, m-am urcat in tren si am inceput sa scriu.

Bineinteles ca pana la urmatoarea statie gasisem solutia.” A continuat sa faca calatorii in afara orasului pana cand a terminat cartea “The Up and Comer”, in care este vorba de un avocat de succes din New York care isi traieste viata pe muchie de cutit.

Onspiratia pentru al doilea roman, “Promisune mincinoasa”, a venit in urma unei conversatii cu o femeie care mergea la psiholog. “A vorbit despre importanta increderii in terapia ei”. isi aminteste.”Am inceput sa ma gandesc la tot felul de subiecte. Daca poate fi de incredere si pacientul nu?Poate fi un psiholog prosstit de cineva care pretinde ca este alcineva? Inainte sa-mi dau seama, aceam deja schita pentru “Promisne mincinoasa”.

Mai merge inca trenul?”Pentru ca nu mai fac naveta, iar solutia mea nu m-a lasat sa construiesc un vagon de tren adevarat in curte,acum am un birou in orasul unde locuiesc. Oricum, cand mi se intampla, ca oricarui scriitor, sa ma blochez, se stie ca inventez o scuza pentru a lua trenul. De obiceiurile vechi scapi cu greu.”

“Intr-o seara, tarziu, doctorul David Remler, psiholog la New York, primeste un telefon nelinistitor de la noua si misterioasa lui pacienta, Samantha Kent. Ingrijorat, Remler da o fuga s-o ajute, in speranta ca va impiedica un socant act de violenta sa ia proportii. Habar nu are ce-l asteapta: este atras cu iscusinta intr-o capcana ingrozitoare, plina de suspans, cu intorsaturi nebanuite.

De la han la cîrciumă

În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie modernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice.

La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cîrciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decît un han, cîrciuma este locul de întîlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cîrciuma nu este doar altceva decît un han – ci şi altfel: ele apar atît în tîrguri, cît şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cîrciuma evoluată –bunica restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era „carburantul“ principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachiul de prune, de fructe sau de struguri (rachi este un cuvînt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grapei italiene) şi mai ales de berea ce va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cîrciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decît un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cît să pui cîteva mese, cu atît mai bine.

Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întîlnire din epoca tîrgurilor premoderne, cîrciuma este reperul urbanităţii, al bulevardului incipient, dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 ml de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cîrciumă apar mezelurile (după reţeta central-european). Spre deosebire de han, la cîrciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decît, eventual, cu capul pe masă).

De la Iunion la cantina nemteasca

În 1879, cînd Caragiale publică O noapte furtunoasă şi îl face pe jupîn Dumitrache să-şi ducă damele la comediile de la Iunion, cîrciumile cu terasă erau deja un reper familiar pentru oraşele româneşti. Particular acelei Românii burgheze e faptul că existau cîrciumi pentru fiecare buzunar: cîrciumi de mahala, unde tăria este ieftină şi ieftini sînt şi lăutarii, şi cîrciumi-terasă cu pretenţii, unde consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cîrciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum meseriaşul român de mahala avea cîrciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prînz familia, ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul oraşului.

Perioada de glorie a cîrciumii româneşti durează de pe la 1880 pînă pe la 1940. Mîncarea nu-i, cel mai adesea, prea sofisticată, şi rămîne ieftină în România. Ţuica vine la masă cu cîteva măsline din partea casei (rafinament!, pentru că tot românul ştie că măslinele nu cresc la noi), pîinea şi brînza sînt aproape gratuite, iar peştele de apă dulce (crapul, carasul, ştiuca etc.) este considerat mîncarea săracului (drept care cîrciumile rar se încurcă cu aşa ceva – e o marfă ce se strică repede, plus că tot mahalagiul poate cumpăra peşte zilnic, pe cîţiva bani, pentru acasă). Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie în cîrciumile-terase, cum spuneam, apariţia divertismentului – gen comediile de la Iunion –, care-s tot un semn al contagiunii central-europene. Ce semnifică ele? Mai ales apariţia unei veritabile concurenţe: în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care jupîn Dumitrache îi înţelege sau nu; la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

După Marele Război (1914-1918), cîrciumile româneşti ajung la deplina maturitate. Fiecare dintre ele – mai ales cele ce contează – au deja tradiţie. Viaţa politică & ziaristică & culturală. Marile oraşe au cîteva hoteluri după modă franţuzească, cu restaurante la parter. Funcţionarul tînăr, cu un venit stabil, îşi scoate logodnica sîmbăta seara în centru (toate oraşele ţării, gen Craiova, Timişoara, Iaşi, Cluj, Constanţa etc., au un Corso al lor) sau la Şosea, în Bucureşti, într-una dintre multele terase de acolo (vezi romanţa „Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara…?“). Hanurile aproape au dispărut – dar clienţii au fost preluaţi de cîrciumi şi restaurante. Lumea se distrează, ieşirea în oraş la sfîrşitul săptămînii devine normă, băutura alcoolică cît de cît fină rămîne la noi mai scumpă decît mîncarea (hrana este accesibilă oricărui om cu serviciu sau ceva venit – de unde zicala de secol XIX „Mîncarea-i temelie, băutura-i fudulie“), în spaţiul urban berea concurează decis vinul (o altă dovadă a contagiunii central-europene!), terasele propun momente artistice (de la trupe ambulante străine pînă la voci neaoşe gen Maria Tănase, Fărămiţă Lambru etc.).

În prima parte a anilor ’40 şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, România rămîne ţara hranei la preţuri accesibile.

Apoi au venit cele trei calamităţi majore, care au nenorocit restauraţia românească: seceta din 1945-’46, comunismul stalinist ca atare (1947-’60) şi mai apoi concepţia ceauşistă a „alimentaţiei raţionale“ – promovată de Iulian Mincu în 1978-’84 –, care au alterat (iremediabil?) reţetarele cîrciumilor şi restaurantelor româneşti.

Fiecare dintre ele ar merita o rememorare aparte. Concluzia: la acest capitol, România anului 2009 este departe de România anului 1939. Cu mulţi paşi înapoi, adică.

A fost odata ca niciodata un biet lustrangiu care isi castiga existenta, da, ati ghicit, lustruind pantofii domnilor care intrau si ieseau dintr-o cladire impozanta din centru.

Niciodata nu stiuse exact ce cladire este aceea in fata careia lucra de ani de zile, poate ere o banca, poate era o ambasada, poate vreun minister important, insa domnii bine imbracati care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-si lustrui pantofii.
Lustrangiul nostru era priceput in ceea ce facea, folosea numai crema de pantofi de cea mai buna calitate si era vesel si optimist. Intr-un cuvant era multumit cu munca lui iar clientii lui la fel, asteptandu-si rabdatori randul la lustruit.

Intr-o zi insa s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalti care l-a intrebat prietenos: “Ce faci aici? Ce-i cu tine asa de vesel? Nu ti-a spus nimeni de criza financiara?”

Ce-i drept, nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracati care intrau in banca sau ce-o fi fost acolo, probabil toti la curent cu criza.
“Poate nu le pasa de tine sau poate n-au avut suflet sa iti spuna, insa criza financiara e pe drum si ne va afecta absolut pe toti, nu va scapa nimeni, nici macar tu, un biet lustrangiu! Asa ca daca ai un gram de minte iti iei masuri din timp, ca sa nu fi luat pe nepregatite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, stiu ce vorbesc.”
Dupa plecarea domnului binevoitor lustrangiul nostru ramase pe ganduri. Poate ca intr-adevar, nici unul dintre clientii lui nu il considerase demn sa il puna la curent cu criza financiara. Noroc cu domnul cel prietenos care ii voia binele.

Asa ca lustragiul a inceput sa ia masuri incat sa nu fie luat pe nepregatite de criza financiara. Pentru început folosea mai putina crema de pantofi si mai de proasta calitate.
Apoi a inceput sa aloce mai putin timp fiecarui client, dupa cum se spune, “time is money”.

A inceput sa socializeze mai putin cu acestia, criza e criza, nu mai e timp de “smalltalk”.
Preocupat de criza financiara a devenise ingandurat, tacut si isi facea treaba de mantuiala.

Asa ca incetul cu incetul, clientii fideli carora le placeau veselia si calitatea muncii lustrangiului au inceput sa se rareasca.

Iar lustrangiul nostru cu fiecare client pierdut era multumit intr-un fel ciudat ca domnul cel binevoitor a avut dreptate.
“Ce m-as fi facut daca expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum as fi fost probabil luat pe nepregatite de criza financiara.”

Morala s-o tragem singuri si sa ne exprimam pe marginea ei!
In tot cazul, nu va impacientati de criza, asa incat sa o creati singuri!;)

Prostul este prost pentru că se crede pe sine deştept şi pe alţii proşti şi nu tace cînd ar trebui să tacă. Se crede că este ceea ce, de fapt, nu este, se preţuieşte pe sine mai mult decît îi apreciază pe alţii, se pricepe la toate, mai puţin la ceea ce ar trebui. Se simte bine în ape tulburi şi stingher în alte condiţii. Este încîntat de sine şi de cum gîndeşte, fără să realizeze că ceea ce gîndeşte şi face este fără valoare pentru alţii. Aceasta este drama prostului: crede că ştie ceea ce, de fapt, nu ştie şi, în naivitatea lui, nu realizează că ceilalţi ştiu ceea ce el nu ştie. De aceea se spune: „Prostia nu are limite. Pînă şi despre spaţiu se spune că e mărginit de propria curbură, dar prostia se întinde dincolo de infinit“ (Gene Woffe).

Prostul crede că numai ce face el este bine şi nu acceptă să fie altfel. Crede că are întotdeauna dreptate şi, mai tot timpul, este în contradicţie, pentru că „spiritul de contradicţie e personalitatea prostului“ (G. Călinescu). De aceea, se consideră că „cei mai supărători dintre proşti sînt spiritualii“ (La Rochefoucaud). Este greu de schimbat un prost, indiferent de pregătire şi educaţie. „Dacă un om este prost, nu poţi să-l de-prostifici trimiţîndu-l la universitate. Pur şi simplu, faci din el un prost şcolit“ (Desmond Baglev). El străbate lumea, fără să ştie bine de ce. Încotro merge, nimeni nu ştie. Abia dacă îşi aminteşte cineva de unde vine.

Prostul nu este un ticălos, ci este de bună credinţă în ceea ce face şi spune, numai că ceea ce spune şi face, face prost. Nu are intenţia răului, deşi prin ceea ce face provoacă răul, chiar şi atunci cînd vrea binele. Nu este de „condamnat“ prostul ca om, ci comportamentul omului prost. De aceea, prostul este agreat de anturaj, uneori compătimit, dar este mai întotdeauna înţeles, dă farmec şi culoare grupului, mai mult rezonează decît distonează cu acesta. Întotdeauna avem nevoie de proşti, la fel ca şi de înţelepţi, pentru că, dacă înţelepţii ne luminează, proştii ne ajută să ne evaluăm propria prostie. Dacă n-ar fi proştii, cum am şti cine sînt deştepţii? Dar oare aşa, ştim? „Proştii sînt cei care par şi jumătate din cei care nu par“ (B. Grocian). Din jumătatea celor „care nu par“, provin ticăloşii, o specie cu totul diferită de a proştilor.

Prostul nu este nici ipocrit, pentru că el crede în ceea ce face şi nu o face cu un înţeles ascuns sau din interes. Proştii pierd mai degrabă cu bună ştiinţă, decît să cîştige prin ticăloşie. Este bine să tratezi cu rezervă „sfatul“ prostului, dar să te fereşti de grija ticălosului. Am putea spune că într-un „peisaj“ diversificat, prostul este în anumite limite şi condiţii chiar o persoană onorabilă.

Prostul este însă „fudul“, pentru că altfel n-ar fi cum – se mai spune – prost destul. În fudulia lui, uneori devine – dacă nu enervant – cel puţin agasant, pentru că este bine ştiut: „un om înţelept îşi schimbă părerea, un prost – niciodată“ (proverb spaniol). Sînt cazuri de prostie persistentă, cînd pe bună dreptate se spune că „nu este ceva mai frumos decît să asculţi tăcerea unui prost“ (Helmut Qualtinger).

Dar asta-i viaţa: mereu vom avea, în urmă şi în faţă: tăcerea înţelepţilor, ticăloşia ticăloşilor şi credulitatea proştilor.

Scuze pentru abuzul de “prosti”!!

Românii s-au născut piraţi. Dacă timp de zeci de ani am lipsit de pe harta media internaţională, nefiind încă obişnuiţi 100% nici măcar cu computerele, istoria ne-a învăţat că o copie poate valora mai mult decît originalul. Pirateria media a fost extrem de răspîndită din anii ’50 încoace, cînd se poate vorbi de o industrie a fonogramelor audio şi video, în esenţă doar un sistem de propagare a unor opere, de la vinilurile care înainte să ajungă la Bucureşti erau atent copiate, în Constanţa, pe magnetofoane multitrack, pînă la casete. Dacă bootlegging-ul de casete a fost extrem de răspîndit la sfîrşitul anilor ’80 şi de-a lungul anilor ’90, cu brio, în unele zone ale oraşelor existînd centre de copiere unde-ţi programai release-urile, la fel de comune ca şi centrele de închiriat casete video, începutul de secol XXI ne-a prins în plină eră a CD-urilor şi mp3-urilor. La fel de uşor cum în anii ’80 umblau, în forma unor copii xerox la a 35-a mînă, cărţile pe care sistemul le „interzisese“, la mijlocul anilor ’90 s-au format marii colecţionari de casete. Şi, automat, audiofilii de mai tîrziu. Copiatul unei casete era un obicei comun, iar venirea la putere a CD-urilor, majoritatea de producţie bulgărească sau ucraineană, le-a ocupat multora nopţi întregi în vizite cînd totul se trăgea la 2X (Plextor!) şi noţiunea de „buffer underrun“ nu exista. Ieşeau cam 6 din 10 CD-uri şi dura ore întregi. Cu zecile de CD-uri la îndemînă, puse frumos în sufragerie pe rafturi dedicate, lîngă setul TV, din ce în ce mai mare, românului i-a fost extrem de simplu să facă tranziţia la mp3. Portabil şi volatil, dar uşor de scris pe orice suport, mp3-ul a consumat, la sfîrşitul anilor ’90, sute de dolari pe abonamentul telefonic, viteza de 3.5 kilo pe secundă fiind o performanţă.

Dependenţa media duce la apariţia unei lumi noi, e vizibil, dar cotidianul devine istorie analizabilă abia peste ani. Să împărtăşim, aşadar, cît mai mult, şi să învăţăm să folosim uneltele noilor media pînă vom începe să facem şi noi.

Messenger
Acum trei săptămîni, din joacă, dar mai ales pentru a verifica anumite bănuieli şi poveşti pe care le-am tot auzit cu privire la circulaţia datelor personale pe Internet, mi-am făcut un cont de email. Trebuie să spun de la bun început că am folosit informaţii false sau, mă rog, „aduse din condei“ pe ici, pe colo. Mai greu a fost la capitolul cod poştal – am făcut cel puţin şase încercări pînă cînd am scăpat de mesajul „acest cod poştal nu este localizat în ţara selectată“. Mi se fac cel puţin trei sugestii de adrese de email, eu nu accept nici una. Încerc, la rîndu-mi, alte trei, fac şi ei nazuri cum că „this ID is not available“, dar pînă la urmă cădem de acord. Îmi aleg o parolă (între 6 şi 32 de caractere, fără spaţii şi fără să-mi folosesc numele din formular), o reconfirm, selectez o întrebare şi-mi dau singur un răspuns, care mi-ar fi de ajutor în cazul în care aş uita parola, şi ajung la „terms of service“ şi „privacy policy“. Dau un click şi în faţa ochilor încep să mi se succeadă sute de detalii. Dacă nu aţi verificat pînă acum – ceea ce nu ar fi tocmai bine – sau dacă nu credeţi, încercaţi un „copy&paste“ într-un document word şi vedeţi cam cîte pagini A4 vă ies la socoteală! Cu puţină răbdare, am citit multe informaţii de ajutor, nenumărate paragrafe care încep cu „Ne rezervăm dreptul să…, fără o notificare în prealabil“ sau „Nu ne facem responsabili pentru…“, dar şi sfaturi practice care te pot feri de fraudele pe Internet, care îţi asigură securitatea computerului şi a datelor personale.

Fishing, hunting sau Viagra?

Printre mesajele pe care la-am primit ca si spam se regăseau şi oferte la diferite produse, unul mai „ciudat“ decît altul. Cum nu le-am solicitat, în continuare mă întreb cum or fi aflat ei de mine!? Într-un articol publicat în The Sunday Telegraph („How Big Brother watches your every move“, Richard Gray, 17 august 2008), autorul aduce în discuţie îngrijorarea organizaţiilor care apără drepturile la viaţa privată, în legătură cu faptul că cei mai importanţi provider-i de Internet din Marea Britanie – BT, Virgin Media şi Talk-Talk – pun la dispoziţia unei companii de publicitate online datele de identificare ale utilizatorilor, pentru ca aceasta să poată analiza ce gen de produse caută internauţii pe web. Cu alte cuvinte, dacă fac imprudenţa să caut detalii despre – să zicem – lansete telescopice, spam-urile „on fishing and hunting“ vor curge gîrlă! Explicaţie plauzibilă, dar cum informaţiile pe care le caut pe Google nu sînt dintre cele care fac obiectul publicităţii online, de ce nu mai scap, măi, frate, de ofertele la Viagra şi de mesajele care se încăpăţînează să mă convingă să accept un „penis enlargement in no time“!

O să încep prin a mă întreba dacă mai are rost să discutăm despre telecentre azi? Evident, ca să răspund ar trebui să lămuresc ce este acela un telecentru. În principiu, este un loc pus la dispoziţia comunităţilor mai puţin dezvoltate (dar nu numai), unde membrii acestora pot să acceseze gratuit (sau, mai apoi, la un preţ modic) servicii legate de tehnologia informaţiei. Acestea vin de regulă cu asistenţă în utilizarea IT, astfel încît beneficiarii să devină cît de cît familiarizaţi cu elemente de bază ale cunoaşterii în lumea contemporană. În România ele au apărut la sfîrşitul anilor ’90, în mediul rural, impulsionate de munca a două ONG-uri: CREST şi CAR, ambele localizate în vestul ţării. Autorităţile guvernamentale s-au implicat relativ recent în dezvoltarea de telecentre.

Astăzi accesul la Internet, fax, copiatoare şi alte elemente ale tehnologiei contemporane de masă a devenit unul puţin costisitor, la îndemîna aproape a oricui. Este anecdotică imaginea, transmisă cu cîţiva ani în urmă de canalele TV, în care o bătrînică dintr-un sat românesc stătea cu un laptop în braţe pe băncuţa din faţă porţii şi făcea un chat pe Yahoo cu nepoţii plecaţi la muncă în Spania sau Italia. Are rost atunci să mai investeşti în a dezvolta un loc în care comunitatea poate accesa această tehnologie? Nu e mai simplu ca toată lumea să o facă de acasă?

O primă raţiune poate fi regăsită în nevoia de a elimina inegalităţile din interiorul societăţii şi faţă de alte societăţi. Să nu uităm că, în ciuda stereotipurilor noastre un pic arogante, societatea românească este una mai degrabă slab educată. Acest lucru se vede şi în abilităţile de a utiliza computerele. Am în minte exemple de profesori universitari ce utilizează cu dificultate e-mail-ul. Îi mai ştiu pe alţii, cu pretenţii, ce nu reuşesc să utilizeze un procesor de text. Să nu mai zic de navigarea online şi de potenţialul său informaţional. Cei ce îmi vin în minte, destul de mulţi, sînt mult mai bine instruiţi şcolar decît restul populaţiei. Concluzia despre cum arată acest „rest al populaţiei“ este una deloc măgulitoare pentru aspiraţia de a deveni o societate ce aparţine civilizaţiei contemporane.

Totuşi, problema poate fi, de fapt, una formulată strîmb: cei care îmi vin în minte sînt mai ales (dar nu exclusiv!!) persoane aflate în a doua parte a vieţii. Mulţi dintre studenţii pe care i-am vazut în ultimii ani depăşesc media cunoştinţelor profesorilor lor. La urma urmei, sînt capabili să susţină examene online. În plus, în generaţiile noi, ponderea celor ce merg la facultate se apropie deja de jumătate. Acestea sînt dovezi intuitive că deprinderea de a utiliza Internetul este probabil generalizată în rîndul tinerilor. Cîteva date de sondaj susţin lucruri similare.

Atunci să aibă rost să investeşti în crearea de telecentre? Să aibă rost să pregăteşti un loc în care să ai computere, faxuri, scannere, webcam-uri, software şi oameni care să te asiste în a le utiliza? Să merite atît de mult să te adresezi mai ales unei populaţii adulte ce este mai degrabă refractară în a utiliza instrumentul respectiv? Să merite atît de mult să cauţi pungile de subdezvoltare în care tinerii nu au văzut vreodată computere şi să îi înveţi să le folosească? Să fie oare mai util decît să înveţi cum să utilizeze un card bancar pe aceiaşi adulţi refractari la nou?

Întocmai cu întrebările de mai sus, aproximativ toate discută aproape exclusiv despre accesul la Internet şi la calculatoare. În fapt, reducerea decalajelor tehnologice e doar un pretext pentru dezvoltarea unor instrumente de dezvoltare socială ce pot cataliza spiritul comunitar, genera iniţiative antreprenoriale, spori coeziunea comunităţii, facilita accesul la servicii educaţionale şi de îngrijire a sănătăţii, oferi alternative pentru timpul liber.

Telecentrul are capacitatea de a deveni un loc de întîlnire şi discuţie. Mai ales pentru ţări în care socializarea în afara grupului de rudenie este mai degrabă scăzută (cazul României, spre exemplu), această funcţie de facilitare a întîlnirii prietenilor şi a prietenilor potenţiali poate avea o importanţă specială. Pînă la catalizarea participării la viaţa comunităţii nu mai este decît un pas.

Prin titlu am spus totul….acum ramane sa comentati voi!

În luna mai a anului trecut, o fată de 12 ani, despre care se credea că este emo, s-a sinucis. Atunci toată presa a făcut tămbălău pe marginea subiectului emo-kids. Poliţiştii începuseră în acea perioadă să monitorizeze copiii adepţi ai acestui curent, pentru a preveni o nouă tragedie. Dar pînă la urmă ce este cu toţi emo ăştia? Ce e de capul lor? Toţi adolescenţii din ziua de azi sînt depresivi? Toţi îşi taie venele şi au gînduri sinucigaşe?

Probabil toţi am văzut pe stradă adolescenţi cu părul lung, întins cu placa, îmbrăcaţi în negru, avînd tricouri cu diverse formaţii, de genul Tokio Hotel. Pe site-urile de socializare Hi5 sau Facebook găseşti la tot pasul diverşi băieţi şi fete cu poze tipice: se fotografiază singuri, ţinînd aparatul deasupra capului şi, evident, avînd înfăţişare emo. Trăim în era Internetului. Majoritatea adolescenţilor au acces la Internet, dacă nu acasă, măcar la şcoală. Astfel, informaţia se transmite mult mai rapid. La fel şi moda. Curentul emo se propagă cam în felul următor: fata pe care o placi vede un băiat emo şi spune „ce drăguuuţ!“; în acel moment, fiind îndrăgostit de ea, vei dori să semeni cît mai mult cu acel băiat – doar, doar s-o uita şi la tine.

Este cool să ai părul lung, întins cu placa, să porţi converşi, skate-shoes şi să-ţi conturezi ochii cu dermatograf. Am văzut chiar şi un anunţ pe Internet la o frizerie, care suna cam aşa: „O colecţie de freze emo şi frizuri emo pentru cei ce sînt în căutare de o freză mişto!“. Cei care vor să fie cool se vor lăuda că sînt emo, dar mulţi adolescenţi au doar simpla înfăţişare cu care să se mîndrească. Adevăraţii emo sînt deprimaţi din diverse motive, nu socializează. Unii se automutilează considerînd că durerea fizică este mai puternică decît durerea spirituală şi astfel se pot relaxa. Ei nu vor spune niciodată: da, sînt emo. Cîţi însă din adolescenţii emo de pe stradă sau de pe site-urile de socializare sînt aşa? Se zice că adevăraţii emo au idei sinucigaşe, deşi de cele mai multe ori nu le pun în aplicare. Ajunşi la maturitate, foarte puţini rămîn adepţi ai acestui curent.

Această modă este mai răspîndită printre copiii de şcoală generală decît printre cei de liceu. La liceu adolescenţii deja încep să se maturizeze, să aibă altă perspectivă asupra vieţii şi, desigur, asupra stilului emo şi asupra dorinţei de a fi cool.

Pînă la urmă, tot acest curent emo este doar o modă infantilă, o dorinţă de a fi cool şi o metodă de a agăţa fete. Deşi emo veritabili se vor maturiza, iar gîndurile sinucigaşe vor dispărea odată cu vîrsta, frezele şi unghiile negre vor rămîne ceva mai mult. Pînă una-alta, vă recomand un test pentru a vedea cît de emo sînteţi: TEST .

1. Cati dintre voi nu va treziti dimineata cu gandul sa va duceti la toaleta pentru a va face nevoiele?… Cati dintre voi nu vreti sa aveti o toaleta preincalzita?… Eu cred ca ar trebui sa va multumiti decat cu ce aveti, doar daca nu doriti o astfel de toaleta ( :

2. Tehnologia a avansat atat de mult incat in ziua de astazi, daca ai un laptop, ai si o “trusa de machiaj” integrata in mouse… presupun ca “este de porc” sa nu ai laptop si sa umblii cu mouseul dupa tine!

3. V-ati plictisit de “reclamele” de la tv care spun continuu ca Viiolenta si dependenta incepe in familie?… Ei bine acesta este exemplul curat! Chiar daca nu pare(curat)!

4. Aceasta este o combinatie perfecta intre PC si Fanta!

5. Cand eram mic,credeam ca decat in filme se intampla asa ceva!

E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „nu te lăsa!“, „fii tare!“, „nu fi trist“, „fii bărbat!“, „ridică-te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „fii demn!“, „nu te lăsa călcat în picioare!“, „rezistă dinaintea tuturor relelor, fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor.

Sînt destui care cred în continuare că „Internetul distruge cultura“, deşi în reţea sînt găzduite cărţi, eseuri, reviste de cultură; toate acestea sînt comentate de oameni avizaţi şi permit – ca nici un alt mijloc de comunicare – dialogul intelectual, ba chiar „gîndirea împreună“. Căci ce sînt grupurile de discuţii, forumurile şi chiar o parte a reţelelor sociale care se ocupă de altceva decît de „împrieteniri şi parteneriate“, dacă nu forme de a împărtăşi idei şi reflecţii, inclusiv pe marginea cărţilor?

Dar despre ce fel de inteligenţă, despre ce fel de informaţii e vorba? Dacă nu astăzi, atunci cu siguranţă mîine vom fi puşi în faţa unui popor de idioţi foarte informaţi, dacă e adevărată definiţia idiotului ca unul qui sait tout et ne comprend rien şi care, prin urmare, încarnează tipul de idiot savant“. Aceşti „idioţi savanţi“ multiplicaţi la nivel de masă votează şi trimit în Parlament nişte reprezentanţi pe care de fapt nu-i cunosc, nu-i evaluează (din lipsă de criterii), a căror politică nu o înţeleg (căci nu înţeleg şi nu-i mai interesează politica în general), dar despre care au aflat cîte ceva de pe Internet ori de la TV şi au impresia că e suficient. Astfel, deşi formal democraţia funcţionează, reprezentanţii nu mai sînt şi reprezentativi: sînt cei care au ştiut mai bine să folosească tehnologiile de comunicare şi să-i „convingă“ pe alegători. E o „democraţie procedurală“ şi atît, dublată de „campanii de comunicare“ agresive şi costisitoare care îi conduc la victorie nu pe cei mai buni politicieni, ci pe cei mai buni comunicatori. Iar cînd politicienii nu mai sînt reprezentativi, atunci totul „decade la nivelul reprezentaţiei – teatru, limbaj ezoteric, gesturi, aluzii. E «micul teatru al politicii»“ – e de părere Franco Ferrarotti.

Ei, fluturii….

O viata scurta, calda si…fara rost. Asa traiesc fluturii? Sigur, ei sunt insectele superioare la frumusetete. Este fascinant sa privesti, cum dintr-o mica si nesemnificativa omida, se transforma un fluture minunat. Ei isi deschid aripile spre soare, spre divinitate.
Nu cred ca exista fluturi fericiti, sau prea fericiti. Nu au timp sa sesiseze asta…insa, exista doua feluri de fluturi: cei insetati dupa cunoastere, ce zboara fenetic din floare in floare, din loc in loc, fara sa oboseasca vreodata. Si mai exista fluturii linistiti, ce plutesc lenesi in aerul cald, purtati de cate o adiere fina sub caldura Sa.
Fluturii euforici, zboara pana la cer, ca sa gaseasca ceva mai bun, ceva nou, dar aripioarele lor se topesc si cad orbitor spre pamant. Cei sensibil ajung sa atarne intr-o rama pe un perete galben pal.
Si totusi…la ce e bun sa te transformi dintr-o omida in…nimic?

Sper sa va placa:))!

DA – S-AR PUTEA SPUNE –, PENTRU TOATE PALATELE NESIGURE, ZIUA A FOST EGALĂ CU FAPTELE MĂRUNTE ALE UNEI ZILE, NIMIC ÎN PLUS

● După modelul avertismentelor de pe pachetele de ţigări – şi mult mai amuzante decît ele –, am văzut anunţuri care însoţesc reclamele la băuturi alcoolice, de tipul: „Consumaţi alcool cu responsabilitate“. Da – s-ar putea spune –, dar definiţia responsabilităţii, în acest caz, e subiectvă.
● În meniul telefoanelor mobile există şi cîteva şabloane pe care le poţi trimite ca sms cînd eşti ocupat şi nu poţi răspunde la telefon, gen „Sînt în şedinţă“, „Ne vedem la“, „Vă sun eu“, „Întîrzii“. Există însă şi „Te iubesc şi eu“. Probabil pentru iubiţi/iubite foarte nerăbdătoare, prea puţin înţelegătoare, destul de nesigure, dar şi insuficient de speciale pentru a merita ceva mai mult decît un şablon (pre)scris de Nokia.
● Pe 21 septembrie 2009 s-a petrecut în natură echinoxul de toamnă. Ziua a fost egală cu noaptea. Restul – aşa cum am mai vorbit – e inegalitate.
PE PRINCIPIUL „N-AI VOIE S-O SPUI ÎN FAŢA OGLINZII“, ZÎMBETUL SE VA EXPUNE DEGRADĂRII SEZONIERE
● Pe principiul „Pe aici nu se trece… fără şpagă!“, miliţienii vecini şi prieteni bulgari l-au oprit pe un ziaris care le tranzita ţara în drum spre Grecia. Acesta avea pregătită o bancnotă de cinci euro, însă „tariful“ era de zece. Ca să facă conversaţie, l-au întrebat cu ce se ocupă. Lucrează în presă, la o revistă. „Aveţi şi legitimaţie?“, s-au interesat bulgarii. După ce au studiat-o cu atenţie, i-au înapoiat politicos colegului cei zece euro şi au tras, oftînd, şi o concluzie: „Compromis!“!!!
● Unul dintre lucrurile cele mai nostime, dupa ce aprind TV-ul, este să aflu despre tot felul de „vedete“ răsărite ca ciupercile după ploaie, în jurul cărora se concentrează – brusc – toată atenţia mass-mediei. Pînă să plec, nimeni n-avea habar de ele; cînd m-am întors, vuieşte presa şi iau foc televizoarele… Evident că „celebritatea“ lor se va stinge la fel de peste noapte şi că, în cîteva luni (maximum un an), nu va mai şti nimeni de ele. Dar există şi personaje – bine înşurubate în peisajul de sticlă – care rămîn, care „fac rating“ şi care au „un nume“ (Mircea Badea, de pildă), deşi nu înseamnă absolut nimic. Sau, mă rog: „înseamnă“ fix cît vedetele sezoniere.
● Din ciclul „Nebănuitele căi ale spam-ului“: am primit un mail de la „MIHAI“ (aşa, cu majuscule!) în care mi se spune: „Hai cu mine şi alătură-te pe Cashfiesta pe sănătate maximă!“. În care mi se spune apoi că o să fiu plătit atîta timp cît calculatorul meu e lăsat deschis, indiferent ce fac. Deci, ca să lămurim lucrurile: starea mea de sănătate e foarte bună; n-o vreau „maximă“, mi-e bine aşa; nu vreau să fiu plătit pentru ce nu fac; cash plus fiesta, după capul meu, formează un oximoron. Prin urmare, „report spam“, ceea ce vă recomand şi dumneavoastră. Mulţumesc.
● Un alt motiv pentru care îi urăsc pe taximetrişti (după ce unul dintre ei m-a „deposedat“ de mobil) e că n-au rest niciodată. Practic, toate cursele se plătesc cu multiplu de 10 (lei). Aştept ca taxiurile să fie echipate cu POS ca să se poata plăti cu cardul.

Ştiţi cine sînt „creativii“, nu? Sînt băieţii doldora de idei care lucrează în industria publicităţii. În general, sînt nişte tipi cool, care nu se despart nici în ruptul capului de converşii şi de produsele Apple care-i fac să fie cool şi suferă de sindromul Răducioiu. La fotbalist, sindromul se manifesta prin uitarea limbii române şi înlocuirea cuvintelor neaoşe cu cele italiene, după numai cîteva luni de stat în Peninsulă; la creativi, atmosfera corporate în care locuiesc îi face să fie îndrăgostiţi iremediabil de cuvintele englezeşti şi să-şi asezoneze vorbirea cu ele. Aşa încît, chiar cînd se duc la piaţă, în Matache, ei fac shopping şi cumpără pătrunjelul de la a nice guy de prin countryside.

Dar nu cum arată sau cum se comportă îi face pe creativi să fie numiţi astfel, ci, desigur, activitatea creatoare din cadrul agenţiei lor de publicitate. Ce creează aceşti băieţi simpatici? Păi, multe lucruri demne de admiraţia noastră.

De exemplu, fac un spot video în care vedem un cap tăiat cum zace pe podea şi se chinuie să ajungă la nişte pufuleţi din apropiere. În acest timp, încearcă să-şi ghideze corpul, care se plimbă bezmetic prin cameră şi se loveşte de obiecte. La un moment dat, intră un amic şi-l întreabă ce face. Capul îi răspunde că tocmai curăţa o portocală şi… În fine, între cei doi se iscă un dialog, timp în care corpul fără cap cade peste pervaz şi se aude de jos cum pică pe o maşină, căreia îi porneşte alarma. Lucrurile acestea funny, numai bune să-ţi trezească pofta de mîncare, se încheie cu întrebarea capului de pe podea: „Poţi să-mi dai un pufulete?“. Reclama e la pufuleţii „Gusto“. O ultimă scenă a clipului ni-l arată pe amic stînd pe canapea şi îndesînd pufuleţi în gura capului (pe care-l ţine tandru în poală). Altfel, omul nici nu se gîndeşte să guste din ei. Ce înţelegem din această reclamă? Că avem de-a face cu hrană pentru capete tăiate, nu pentru inşi întregi. Un mesaj profund – neînţeles însă de CNA, care a interzis difuzarea clipului înainte de ora 22. Ai zice că pufuleţii sînt pentru toată lumea şi în special pentru copii, iar exilarea spotului în tronsonul orar dedicat băuturilor spirtoase îi aduce prejudicii produsului. Dar te înşeli, cu siguranţă, pentru că ţestele tăiate se pare că au apreciat spotul.

Creativii nu numai că sînt artişti, dar ştiu să şi aprecieze un lucru bine făcut. Iar un spot cum e cel care face reclamă la pufuleţii „Gusto“, aşa cool şi inteligent cum e el, nu a putut să nu fie remarcat şi aplaudat de breaslă. Recent, Festivalul cretivităţii publicitare româneşti „Ad’Or“ a premiat acest clip cu bronz. Mă rog, cu „bronze“, căci v-am spus că domnii creativi nu se simt în apele lor cînd e să folosească vorbe de-astea româneşti, pe care poate să le spună orice neica nimeni de pe-aici. Premiile Festivalului „Ad’Or“ au fost, prin urmare, „Gold“, „Silver“ şi „Bronze“. Gold-ul nu s-a acordat, aşa că lupta s-a dus pentru celelalte două poziţii.

O altă campanie premiată a fost cea a postului The Money Channel, cea cu „afacereza“: clipul cu taximetristul care întreabă „First time in Romania?“ a luat „Silver“, cel cu dama de companie care anunţă că „feedback is fifty“ a fost recompensat cu „Bronze“. Ce ne spun aceste spoturi? „Uită-te la The Money Channel să înveţi să te exprimi elevat, ca noi, cu «prime-time-ul e un must» şi alte fineţuri de genul acesta şi să nu fii dumb, ca sărmanul taximetrist sau ca domnişoara care crede că «feedback» înseamnă «pe la spate».“ Mă îndoiesc însă că publicul telespectator s-a înghesuit să înveţe romgleza atît de dragă creativilor, ca să nu mai vorbim de faptul că mulţi nici nu au înţeles la ce se făcea reclamă. Pe de altă parte, taximetristul, aşa tîmpit cum e, are grijă să programeze aparatul de taxat la tarif pentru străini. Oare cum şi-ar dori românii să fie? Ca taximetristul sau ca domnii amatori de must?

Deci……am observat ca in ultyimul timp toti vor sa isi explice de unde isi vin “numele de scena” si m-am gandit sa fac si eu lafel si sa explic de ce am ales Zipy…..
Pai….eram acum 2-3 ani in fata PC-ului si voiam sa imi fac un id de mess si nu voiam sa pun decat George,si cum obisnuiesc mai multi sa puna un an….eu ma uitam pe desktop si aveam programul de dezarhivat……si m-am gandit de la zip sa ii mai pun un “y” si a iesit Zipy….
Cam asta a fost tot….nu este o poveste chiar deosebita )
P.S=> hai sa va aud si pe voi…;)

Noutatile vorbesc despre acceptarea legii de includere a drogurilor!!
Multi spun ca ar fi foarte bine sa se introduca,pentru ca doar asa nu se va mai face contrabanda cu asa ceva si nu se vor mai ascunde cei care sunt dependenti…Pentru ca ei,chiar daca nu sunt lasati sa “fumeze” asa ceva,tot fumeaza,chiar daca o fac prin scari de blocuri…
Parerea mea este ca daca se accepta,va fi un mare dezastru,pentru ca vor incerca toti,crezand ca daca se gaseste in magazine,nu fac un rau prea mare si ca se pot lasa oricand vor ei.
In legatura cu contrabanda…tot se va face,pentru ca in magazine,ele vor avea un pret…si nu este nimeni care nu ar dorii sa le cumpere sub pretu din magazine.
P.S.=>Daca esti fumator,roagate sa nu se introduca aeasta lege,pentru ca vei incerca cu siguranta si drogurile,iar daca ai incercat odata,sigur incerci si a doua si atreia s.a.d. ….
Daca te candesti ca exista dezintoxicare,gandeste-te si ca cei de acolo vor incerca sa iti stearga tot din creier(drogurile) si vei pierde aproape tot…..pe deasupra cred ca vei avea si o amnezie…..:))

SO…SPUNE NU DROGURILOR

UpDate:
Cred ca statul vrea sa adopte aceasta lege,pentru a avea inca un profit….vor mai pune o lege,in care sa spuna ca,consumul de droguri se va face in spatii”baruri”special amenajate,iar acelor baruri le vor pune impozite mai mari ca cele de la casinouri…In ce lume traim daca statul ne distruge pentru bani….Macar daca sa-r face ceva cu banii…(nu vreau sa intru in alt post)!~!

Acum cateva zile,in timp ce imi exprimam regertul ca romania se duce in jos,pentru ca nu avem nimic in tara,inafara de ceea ce a lasat natura,cineva,s-a gandit sa ma contrazica…intrebandu-ma daca mi-ar fi convenit mai mult sa traiesc in japonia,unde sunt zeci de cutremure pe an,sau in China unde populatia este foarte mare,si nu au atractii turistice foarte multe!
Raspunsul meu a fost da….eu nu cred in ceea ce se spune…Acea persoana isi imagina ca in japonia,la fiecare cutremur,cade un bloc ceva…tocmai asta este ca pe ei i-a determinat sa inainteze cu tehnologia,pentru a gasi ceva sa nu cada cate ceva dupa fiecare.Si asa ei au foarte multa aparatura inventata de ei…..
Cand am fost intrebat daca as vrea sa locuiesc in china…..raspunsul a fost acelasi,pentru ca ei chiar daca nu au turism,au mana de lucru foarte ieftina s deaceea acolo se fabrica absolut tot ceea ce consumam noi…de la o componenta Hardware,pana la incaltaminte si asa ei isi fac o economie foarte mare!
Majoritatea,atunci cand se uita pe un produs si vede “Made in China!” renunta sa il cumpere,pentru ca el crede ca este de proasta calitate,dar nu este asa!!!\
Ex:O placa video ASUS,made in China!!!Nu inseamna ca piesele au fost facute in china,ci placa…In china a fost decat ansamblata…..deci ce este cel mai important la un produs,adica materialul din care este facut,nu este chinezesc…doar ansamblartea este chinezeasca(dar nu inseamna ca este si proasta)

P.S.=>Incetul cu incetul,trebuie sa ne schimbam impresia despore China!!!

Dupa cum spuneam cateva posturi mai jos…..am inceput scoala….
Sunt unele locuri prin care daca nu esti fumator nu poti trece,pentru ca este un fum de nu se poate!!!
Tipii astia chiar nu isi dau seama ca isi distrug vietile?….
Clik
Ce este mai rau…..:Nu se gasesc magazine in care intri si esti minor…te servesc cu tigari.Nimeni nu tine cont de lege!!!Toti umbla dupa profit si nu se gandesc ca distrug vietile unor copilasi si pe deasupra mai distrug si banii parintilor copilasilor…
Cam atat!
P.S.=>Nu incepeti sa dati bani pentru a va distruge!!!

Imi spuneti si mie de ce mi-am facut blog?….chiar nu stiu….poate din cauza ca avea toata multimea….chiar ma simteam destul de bine inainte….dar plictisit…fata de acum cand stau tot timpul sa ma gandesc la ce imi trece prin cap…si cum sa il fac cat mai atractiv si sa il inteleaga toti….nu doar cei care ma cunosc….
P.S.=>Chiar va rog sa imi spuneti de ce credeti ca m-am apucat de bloggerit……!!
MS

A inceput scoala……..

Colegi noi,scoala noua,profesori noi,director nou,….absolut totul nou….daor mitocania si caterinca se mentine….la orice pas intalnesti asa ceva….aceste specimene care se inmultesc cu miile/zi….
nu stiu ce le place unora sa faca atat de multa caterinca de profesori….inteleg sa se faca putina acolo…..1 data pe ora…..sa nu fie monotona ora…si nu de profesori….chiar daca unii o merita….
Cand ii vezi atat de smecheri si daca tipa cineva la ei ….le piere tot elanul si sunt niste mielusei!

Cam atat am avut de spus despre scoala pana akm….

P.S.=>Nu va lasati impresionati(omg)……..de asemenea exemplare…..pentru ca vor continua sa faca ceva in plus fata de ce fdaceau inainte….

Ce iti este cui netul asta…….Toata lumea nu mai stie sa scrie….toti cu prescurtari care de care mai () ….de la nici unu nu intelegi nimic,iar ca sa citesti 7 cuvinte scrise asa,dureaza cam 1 minut….
eu unu nu ii mai suport pe astia!

Maine incepe scoala…..vrand nevrand trebuie sa ascultm iar discursurile din care nu auzim nimic…..
Dar mai rau….am inteles ca anul acesta vor venii politicienii sa isi faca “campanie electorala” in prima zi de scoala….Am scris intre “” ,pentru ca nu chiar acesta este scopul…au simtit ei ca nu ne plictisim destul in timpul iscursuriloar de inceput de scoala si s-au gandit sa vina si ei sa ne tina unul,desi nu campania este scopul pentru care ei spun ca vin….acesta va fil….
P.S.=> Inarmati-va cu nervi de otel maine cand va veti duce la scoala,pentru ca altfel riscati sa ii credeti!!!

Probabil ati auzit si voi de Helen,o “racheta”,construita 100% de romani si care teoretic ar trebuii sa zboare spre luna,iar inainte sa iasa din orbita sa i se termine combustibilul si sa cada in M.Neagra…..intrebarea este de ce/?Pentru ca nu aveam?….Duceam lipsa?..Aveam prea multi bani?….inteleg daca se facea asta cu un an in urma….dar nu in plina criza….
Se spune ca drept combustibil se va folosi Apa Oxigenata,de concentratie foarte mare(80%)….
Aceasta va fi doar “de incalzire”Chiar va exista o racheta care va trebuii sa ajunga pana pe luna,pe care o vor lansa romanii….
Am inteles ca cine vrea sa faca donatii…i se va scrie numele pe o placuta,si,placuta, va fi pusa intr-o capsula care va fi aruncata in spatiu….(cu ce folos?) poate incetul cu incetul….marile staruri de la Hollywood vor avea ocazia sa isi foloseasca terenurile cumparate pe luna….nu stiu cum le vor mai gasi….oare au pus semne ceva?…ce vecinii au?……

Ati auzit mai mult ca sigur de “legendarul” “La Naiba” dupa cum credeam toti,acesta a fost inventat de Mircik….dar nu ….este inventat de (ala chel de la mondenii).Chiar el o spunea intr-o emisiune de la “Buni da’ rai” ca inainte sa inceapa emisiunea mondenii, a fost anuntat ca trebuie sa il copieze pe Mircea Solcan si a incercat sa inventeze un tic verbal al acestuia,cand i-a venit in minte “La Naiba”…pe atunci Mircik nu avea ticul,dar se pare ca acesta l-a capatat dupa ce a vazut ca are succes in Mondenii.
Acum,(ala chel de la mondeii) regreta ca nu si-a facut drepturi de autor pentru cuvintee astea”La naiba” pentru ca ar fi putut sa ii ia multi bani lui Mircik!!!

P.S.=> Cine stie cum il cheama pe (ala chel de la mondenii) sa imi spuna si mie… ms